Prima zi pe un teren de fotbal, avea doar șapte ani, l-a dus tatăl de mână. N-a înțeles mare lucru, vedea doar niște copii sfioși care visau să ajungă mari, ca Ronaldo, ca Maradona, ca Hagi, pe care-i văzuse la televizor. A doua zi și-a mâzgălit tricoul pe spate, un zece scris de mână cu carioca. Zilele treceau și el dădea cu tot mai multă sete în mingea de cauciuc. Încă spera să ajungă mare, se vedea cel mai bun dintre toți ceilalți care alergau gălăgioși în același loc, la fluierul de final de antrenament. Un antrenor care a avut zeci de grupe de copii și care le repeta într-una aceleași clișee cu munca și seriozitatea.
Anii au trecut și visul său a rămas în picioare, încă spera. Unii s-au lăsat, au venit alții, s-a schimbat antrenorul, s-a mărit terenul. Dar el a rămas același, care-și aranja jambierele cu atenție înainte de antrenament și își strângea bine șireturile. Lovea bine mingea, alerga mult, nu-l atingeau tentațiile. Aștepta momentul cel mare, a memorat bine frazele cu munca și seriozitatea și chiar credea în ele, credea că-i va veni rândul. Și aștepta să fie văzut.
Filmul se rupe și el e acum în zilele noastre, se reîntâlnește doar o dată pe săptămână cu acei copii pe care i-a văzut în prima zi. E mai lent, mahmur, mingea-i sare din glia cu mușuroaie și n-are chef de fotbal, chiar dacă e doar duminica. Tricoul cu zece pe spate i-a rămas mic și e spălăcit. Îl păstrează undeva, cu visele pe care le avea când era copil. Vrea să uite ziua în care a aflat că pe lângă cele două cuvinte pe care i le repeta antrenorul mai sunt și altele, mai aproape de realitate: pile, bani, interese…
Augustin Danci
Ultimele comentarii