Steaua 86, un argument bun pentru fotbalul prost de azi! Un editorial de Adrian Linca

Am revăzut zilele trecute, pe sport.ro, finalele Stelei din 86 și 87, de la Sevilla și Monte Carlo. Superfaine! Și mi-a revenit în minte veșnica întrebare legată de Steaua acelor ani: cine a construit acea echipă și care era secretul ei?

Căci, fără îndoială, era o forță în Europa, de vreme ce jucase două finale și o semifinală de Liga Campionilor. Ba mai câștigase și Supercupa, în fața unor ucrainieni care aveau în lot două baloane de aur și formau scheletul unei naționale sovietice care avea să ajungă în finala Campionatului European. Deci e clar, nu asta–i dilema, dacă a fost sau nu a fost Steaua echipă mare. A fost, cu certitudine, cu argumente cât se poate de vizibile.

Întrebarea e cum dracu’ a ajuns așa, formată fiind din mulți jucători destul de modești, care nu străluciseră foarte tare nici înainte și nici după Steaua. Duckadam, Stângaciu, Bumbescu, Bărbulescu, Iovan, Stoica, Bălan, Majearu, Rotariu, Pițurcă, asta ca să nu-i mai pomenim pe Pistol sau Weisembacher, nu erau niște genii în fotbal.

N-au confirmat la alte echipe la care au fost transferați ulterior nici măcar Lăcătuș sau Boloni, poate un pic de tot Balint, la o echipă care nu era de primă mână în Europa, Oviedo. Singurele valori pe care azi le-am putea compara cu Messi, Ronaldo, sau Rebery, cei mai buni din Europa actuală, au fost Belodedici și mai târziu Hagi, fiindcă regele s-a transferat după Sevilla.

Așadar, cum și cine a reușit să creeze o echipă atât de competitivă cu jucători buni, dar nu de top în fotbalul continental?

Unii spun că meritul principal ar fi al lui Emerich Jenei, antrenorul principal din acea perioadă. Că el i-a învățat acea țesătură de pase, precursoarea celei ce azi se numește tiki- taka. Alții, susțin chiar că Halagian ar fi format de fapt acea echipă minunată și că Jenei a luat-o de-a gata. Sunt unii care cred că decisivă a fost valoarea de viitori antrenori a unor jucători aflați la maturitate și care, de altfel, aveau să devină mari tehnicieni, cum ar fi Pițurcă, Boloni, sau Iodănescu. Există și chibiți care pun merite capitale în dreptul lui Valentin Ceaușescu, care era un fel de MM Stoica de azi, dar incomparabil mai puternic. Sau al lui Ion Alexandrescu, președintele de atunci al Stelei, un model ulterior și pentru Jean Pădureanu.

Explicațiile pot fi de multe feluri și vor face subiectul unor infinite seri feciorești, cu bere bună și nostalgii comuniste. Concluzia mea, deși n-am inventat-o eu, e asta: că nu e suficient un singur ingredient pentru o creație desăvârșită. Că nu e suficient să ai 11 jucători de superclasă și gata, ai făcut o echipă ce rupe tot.

La o echipă mare e nevoie de un moment foarte potrivit, mult noroc și conjuncturi favorabile, conducători iscusiți și serioși, jucători buni și jucați destulă vreme împreună, antrenori deștepți și învățați. Astăzi, în plus față de 86, e nevoie și de foarte mulți bani. Când le ai pe astea la un loc, se-adună și toate astrele deasupra ta. Din păcate, fotbalul românesc nu îndeplinește azi nici măcar una, una singură, dintre toate aceste condiții necesare unui fotbal adevărat. Așa încât, să n-avem vise deșarte!

Adrian Linca

 | 1.016 vizualizări

Author: super-sport-administrator

Share This Post On

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *