Să fii sănătos, nea Jimmy! Bravo ție, nea Dorele!

”Adiuță, ai grijă! Ce-ai scris tu azi pe hârtiuța asta apare mâine în ziar și vede tot orașul. Asta nu-i o joacă. Ia dă să citesc”, îmi zice într-o dimineață de ianuarie 97. Nu era trecut de 6.00 și eram deja la el acasă, undeva pe Pescarilor. 

Ședeam într-un fotoliu de-ăla comunist, cu cotiere de lemn lăcuit. Camera era plină de cărți pe 3 laturi. Etajere complete, de sus și până jos. La geam era biroul lui, cu o lampă chioară și-o mâță răsfățată printre sute de articole decupate din ziare.

Nu-i ziceam încă nea Jimmy, nu-mi permiteam. Îl știam doar din povești. Avea pe atunci vreo 55 de ani și un trecut de ziarist la Ecoul. Eu aveam 25, și eram al nimănui, după un concurs corect organizat de patronii Mesagerului, într-o lume în care fără pile nu te angajai nici la măturat!
”Bun, merge. Du-l la redacție. Dar încă nu. Stai să-ți povestesc ceva”. Și cred că am stat mai bine de 3 ore. Vreo 3 zile la rând, la fel, dimineața pe răcoare:))

Nea Jimmy era nevorbit, bolnav, operat la prostată, cred. Și eu făceam naveta între apartamentul lui și redacție, un fel de curierat pentru articolele mele, dar și ale lui. Îl ascultam cu gura căscată. N-aveam nici cel mai mic habar despre presă iar oamenii de sport despre care trebuia să scriu mi se păreau niște mici dumnezei. Iar Vasile Jimboreanu, Sfântul Petru prin care ajungeam la ei.

Încet-încet ne-am împrietenit. Am păstrat respectul cuvenit unui om mai în vârstă ca mine și mult mai devreme inițiat în toate tainele. Și mai ales unuia care muncește de la 5 dimineața zi de zi, fără ca cineva sau ceva să-l oblige. Nu-i dă nimeni vreun salariu, n-are normă sau contract cu cineva. Și totuși muncește enorm, adunând de 35 de ani dovezi scrise ale trecerii bistrițenilor prin sport.

Mereu a considerat că munca lui e mult mai importantă decât cred cei din jurul lui. Și poate că așa e. În anii ăștia de când îl cunosc, l-am văzut mai mult supărat decât vesel. Ba că n-are nu știu ce, ba că nu vine nu știu cine, ba că fetele lui merită mai mult, ba că ăla uite ce-i face. Dar foarfeca nu și-a oprit-o nicio zi.

Azi, ochii îi luceau de fericire. Prietenul său de-o viață, Dorel Cosma, i-a pus în valoare fondul documentar. I-a dat un spațiu cum a visat el toată viața. În centru, cu etajere și rafturi multe, cu vitrine și biblioteci peste tot. 
”Adiuță, mă simțeam ca o nulitate în ultima vreme. Aici mă simt apreciat”, mi-a zis acum vreo două ore. 
Să fii sănătos, nea Jimmy! Bravo ție, nea Dorele!

Adrian Linca

 | 1.155 vizualizări

Author: super-sport-administrator

Share This Post On

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *