Am zeci, dacă nu sute de exemple în care perceperea lucrurilor e diferită în funcție de oamenii implicați în fenomen. Am arbitrat peste 1000 de meciuri și știu ce înseamnă să fii judecat de o echipă sau alta, în funcție de rezultat sau de interese. Ca să nu mai zic de spectatori, de suporteri sau de cei care investesc suflet și bani în sport. Sport care oferă satisfacții sau decepții deopotrivă, sport în care există învingători sau există învinși.
Am trecut zilele trecute prin două secvențe în scurta mea carieră de ziarist care m-au făcut să mă întreb cum e mai bine să scriu: prin ochii celor care au pierdut dar care vor să fie tot pe primul plan, prin ochii celor care au câștigat și care cred că nu mai au adversar, sau prin ochii mei, care, deși ar trebui să fiu neutru, nu știu cum să scriu să fie bine pentru sportul de la noi din județ. Oricum nu poți împăca pe toți, asta e de când lumea. Dar cel puțin încerc, atât cât îmi permite evenimentul la care sunt prezent.
Turneu de copii…lume multă, părinți, profesori, organizatori. Printre ei, și o profesoară. Timidă, cuminte, cu zâmbetul pe buze își încuraja copiii cum credea ea mai bine. În ciuda tuturor aparențelor, a jucat finala. Până atunci nu pierduse nici un meci și reacțiile ei erau de fericire și mulțumire, în condițiile în care nimeni nu-i dăduse nici o șansă. Hm…a pierdut, și ea, care până atunci avea fața radiind de fericire, s-a schimbat: “ Să văd ce-o să scrii acum că m-au furat arbitri!”. Ops, s-a dus naibii toată magia și cronica mea. Prin ochii ei, fazele intens lucrate la antrenamente, orele lungi de pregătire ale jocului, copii bine pregătiți fizic, le-au fost furate de arbitri. Prin ochii mei, a câștigat echipa mai bună, cea care merita să meargă mai departe, chit că greșeli au fost și vor mai fi.
Meci de handbal…lume multă, galerii de ambele părți, antrenori, președinți de cluburi, directori sportivi. Printre ei, și o antrenoare pe care o respect foarte mult pentru tot ceea ce a făcut ea în viață. Implicată în multe lucruri, de la Sală până la Direcție, a ajuns să hotărască cu echipa antrenată de ea promovarea în prima divizie. Până acum în retur nu pierduse nici un meci și reacțiile ei erau de fericire și mulțumire, în condițiile în care obiectivul fixat e ca și atins. Hm, a pierdut, și când a citit articolul scris de mine s-a supărat. Prin ochii ei, jucătoarele s-au autodepășit, au marcat din orice poziție, portarii și-au făcut bine treaba, arbitrii au pus umărul la înfrângere. Prin ochii mei, a câștigat echipa mai bună sâmbătă, cea care merită să lupte pentru promovare, dar care putea fi bătută. Și când spun asta știu pe ce mă bazez: Fetele noastre pot mai mult, mult mai mult. Le-am văzut la antrenamente ore în șir, muncind și transpirând sub ochii antrenoarelor lor. Și când o să le reușească ceea ce fac acolo, când o să dea în teren randament maxim, și poate când barele nu vor fi un obstacol în drumul spre gol, când o să câștige arătându-și adevărată lor valoare…atunci o să scriu. PRIN OCHII ALTORA!
Paul Tămaș
Ultimele comentarii