Era anul 1977.Anul în care 'Hebe' Sângeorz-Băi a promovat în Divizia C. Și, o dată cu ea, am fost și eu promovat la seniori. La ăia mari! MARI. Cu caps și cu bold.
Părăseam, deci, echipa de juniori antrenată de tatăl meu, după un sezon în care am terminat pe 2 în clasament și deveneam mezinul echipei mari. Aveam 14 ani jumate și toți îmi spuneau Copilu’. Chiar și adversarii. E-ner-vant.
Ajunge Copilu’ la primul antrenament cu seniorii.Primesc ghete din alea de poartă fotbaliștii mari. Ä‚ia mari! Plus un trening șmecher, cu două dungi, producție românească. Atât de mândru eram de el! Eu ca eu, dar mama și mai și. Cand mi l-a călcat prima dată, a făcut-o cu atâta pasiune că l-a ars cu fierul . Ei, asta e, nu m-am supărat. Eram cu ăia mari și aveam un trening cu cicatrici. Cu poveste. Fix cum e viața când ești mare. Grea!
Și începe nebunia.Prima mea pregătire de vară, cu masă de prânz inclusă, cadou de la conducerea stațiunii. Gata. S-a terminat cu deplasările efectuate cu camionul, de acum încolo mergem cu autocarul, că așa merg fotbaliștii. Numai că mie îmi făcea rău autocarul ăla de fotbalist mare. Vomitam în el și la dus, și la întors, și când îl vedem parcat! Mă învățasem cu camionul meu cu prelată. Intra aer curat și mă lăsa să respir. D-aia, eu mult timp, nici nu contam în meciurile din deplasare. Ajungeam transfigurat, mă-ntorceam transfigurat, de la atâta rău. Super! Golul trebuia sa fie în poarta adversă, nu în stomacul meu.
În plus, mai aveam o frică. În deplasare, nu doar autocarul mă făcea varză, dar și adversarii. Puține meciuri mi-au fost date să le trăiesc fără scandal sau câte o bătaie generală. Matahalele intrau dur de la genunchi în sus, făceau ce voiau pe teren, arbitrii erau cu ei, că, na. Fotbalul se juca altfel atunci. Arbitrii țineau cu ăia de-acasă, altfel ieșeau bătuți de pe teren. Când intram să salutăm frumos publicul, vedeam numai fețe urâte care se strâmbau la noi și ne arătau semnul ăla că ne iau gâtul dacă avem curaj să plecăm cu vreun punct de acolo.
Unii spectatori intrau pe stadion cu ciomege, ăștia nu mai aveau nevoie de bilete de intrare, că aveau abonament!
Nu pot să uit nici acum faza asta. Jucăm noi în deplasare. Io, Copilu’, amețit, amărât, tulburat de pe autocar. Încercam să-mi fac numărul ca acasă, unde eram zmeu. Z M E U. Gol după gol (mă rog, am dat 2 in tot sezonul ăla, dar e corect să spun gol după gol. Deci, două!).Peluzele mă iubeau (mă rog, sătenii mei, că tribune n-aveam!). Mingea mă adora pur și simplu, cum mă adorau fetele la scoala (mă rog, asa aveam atunci impresia, dar în fine!). Pur și simplu, eram de LIKE și SHARE, cum se zice acum. Eram VIRAL!
Eeeei, asta se intampla in meciurile de pe teren propriu, mai puțin în deplasare. Autocarul nu mă încuraja deloc, nici când era în depășire! Începe meciul și dau peste adversarul meu direct. O matahală de două ori cât mine, se uită urât de când am ieșit pe teren. Mi se pare că are greble în loc de picioare. Și mâinile sunt tăioase ca niște topoare. Din cap îi iese o furcă sau așa are el freza?! Ä‚sta e în stare sa mă tranșeze dacă mă vede chiar și la noi în careu, darămite la ei!
– Câți ani ai, copile? – Aproape 15!, spun eu înainte de leșin. APROAPE în sensul că tare mult îmi doresc să îi și împlinesc! – Și pe ce post joci, copile? – Extremă dreaptă, prind eu curaj. Uite, vorbim de fotbal, omul e interesat să știe ce rol am în echipă. – Bine, azi o să joci extremă falsă! V-am zis eu că mă place matahala. Pf, ce fraier sunt! Să îmi fie mie frică de el. Uite, mă și învață lucruri noi azi. Poate bem și o bere după! – Ce presupune postul ăsta?, îl întreb curajos. – Păi, vezi linia asta de tușă? O să joci dincolo de ea, adică în afara terenului, căci altfel îți rup picioarele!!!
Cum s-a terminat povestea? Fair play 100%. Eu nu m-am atins de minge, el nu s-a atins de mine! :)) P.S. Cine mă recunoaște în poză?
text preluat de pe https://www.facebook.com/gabalint/?fref=nf
Ultimele comentarii