Îl știți pe tipul ăla cu plete ce îi premiază pe luptătorii din Local Kombat? Îl cheamă Eduard Ieremia și putem zice că a scos la lumină sporturile de contact din România. El le-a dat peste nas multor antrenori de centuri negre care au apărut după Revoluție precum evanghelicii americani ce vindecau fraierii pe stadioane. Până la venirea sa în fenomen, puștanii karatiști se luptau în săli și adu-ceau din occident medalii obținute prin
sforile trase cu abilitate de sensei, care era totodată organizator-finanțator-arbitru-supervizor. Uite-așa în România erau (și sunt în continuare) mii de centuri negre pe la toate stilurile posibile. Dupa apariția LK, karatiștii au avut șansa de a
scoate ceva bănuți din munca depusă. Dacă luptau pe bune, în ring. Ba mai mult, aceștia puteau ajunge faimoși în toată țara, confirmându-și valoarea de multiplii campioni europeni sau mondiali, după caz. Lucru care nu s-a întamplat și promoția a devenit cum era și normal platforma de lansare a sportivilor adevă-rați, profesioniștii. Campionii de tinichea nu au reușit, deși aveau centuri negre prefabricate de senseii lor, în schimbul cotizațiilor lunare. De cele mai multe ori,
sportivii de acest gen nici nu au trecut de preselecții și s-au dat la fund, cu texte de genul: „noi facem arte marțiale și acolo e bătaie… fără spirit.” Ce dacă bursele luptătorilor ajung la câteva mii de euro, spi-ritul e spirit, nu are legatură cu partea materială din care sunt făcuți banii, până la urmă, nu? Așa că multe centuri negre au rămas cu spiritul și cu medaliile, plus diplomele de confirmare a valorii. Un fel de vulpe ce nu ajunge la struguri și zice că-s acri…
La început, Local Kombat era un amestec de luptători anonimi, mulți
sportivi cu carierele pe final și cu o ultimă șansă de mediatizare, dar și mai mulți sensei post-decembriști cu ifose de shaolini care puteau să-și scoată la iveală marii luptătorii. Startul a fost timid, cu meciuri memorabile în care bodyguarzii de discotecă îl provocau pe SPP-istul Sora sau așa-zișii legionari erau puși în ring să lupte de dragul spectacolului. În unele cazuri, interlopii plăteau oricât numai să îi vadă lumea că se bat pe sticlă. A fost perioada de început, în care brandul Local Kombat s-a consolidat și a format un public ce nu văzuse numai box și wrestling. Treptat, Ieremia a reușit să scoată la suprafață spectacolul artelor-marțiale și să-l adapteze perfect cerințelor de pe pia-ța media. Promotorul a format un brand, a prins PRO TV-ul ca și partener, iar acum băieții bat la poartă să primească un meci în promoție, în speranța că și ei vor lupta cu Bonjaski în doi-trei ani. Maxim!
Încet-încet, Eduard Ieremia a crescut afacerea și a scos-o la export, iar marii luptători, cândva văzuți numai pe Eurosport, luptă acum și în Local Kombat. În câțiva ani s-a format și publicul și uite-așa promoția a început să prindă. Din rețeta de succes fac parte poveștile luptătorilor și orgoliile lor, plus că în timpul meciurilor sunt filmați cefoșii cu lanțuri groase, mari admiratori ai smardoielii pe reguli. Locomotivele de imagine au fost Ionut Atodiresei, verii SPP-iști Sora și Ghiță, Zmărăndescu sau Iftimoaie. Spre exemplu, Daniel Ghiță s-a lansat din Local Kombat direct în galele K1 din afară. Bineînțeles, pe munca sa și va reveni în circuit după ce își va forma un nume în întreaga lume. Pe alți bani, dacă-i crește cota. Ceilalți (în afară de Sora, care a devenit posesor de Academie de Lupte) revin pe scenă în curând pentru a distra românii afectați de criza financiară.
Să sperăm doar că Local Kombat nu va ajunge un fel de Liga lui Mitică, cu arbitri prin pușcării și, mai grav, cu o imagine pătată. Mai ales că suntem bolnăvicios de suspicioși ca nație și învățați cu blatul de mici…
Ultimele comentarii