Nu, nu-i vreun laudatio la adresa publicației care azi împlinește 20 de ani de existență, Sportul Bistrițean: un brand sinonim cu numele Adrian Linca (zic eu, el mă contrazice). Marchez diferit borna asta specială și deosebită totuși pentru un brand local, așa că istoria să o consemneze Adi!
Eu vă povestesc, succint, despre întreaga relație personală cu ziarul; sau mai degrabă momentele de referință în care Sportul Bistrițean și-a pus, oarecum, amprenta prin viața mea: cum l-am cunoscut pe cel care a pus bazele ziarului, cum publicația, indiferent că vorbim de era printului sau a website-ului, a reprezentat permanent pentru mine cea mai bună sursă de informare și alinare chiar, mai ales după ce am luat drumul Clujului, plus o groază de alte treburi interesante.
Eventual, dacă nu-mi pică capul pe tastatură, la final, facem o predicție și despre viitor, după rânduri întregi doar despre trecut.
Despre dragoste la prima vedere (sau „Nu pot să cred, săptămânal găsesc cel puțin două pagini cu articole despre Gloria?)
Menționam în titlu că e despre “lectura mea preferată din perioada premergătoare celei de adult”. Cu ocazia asta vreau să punctez și un moment de onestitate. Mărturisesc că, în general, nu-mi prea place să citesc. Acum e ceva mai bine totuși, dacă ne raportăm la copilărie, atunci când „vomitam” mereu la deschiderea unui „chin beletristic” pe care întotdeauna, indiferent de „grosimea” acestuia, îl încadram automat la categoria „prea multe pagini”.
Ziarele sportive au fost multă vreme singurele “materiale cu conținut literar” ce le răsfoiam de pură plăcere… din păcate (privind acum retrospectiv). Cea mai mare tortură a vacanțelor de vară o reprezentau momentele în care ai mei ziceau: “cel puțin 30 de pagini, altfel nu ieși din casă”. Însă, datorită pasiunii mele pentru Gloria Bistrița și, implicit, fotbalul, mintea mea parcă nu depunea niciun efort atunci când lua în mână o “Gazeta” sau “Prosport”, vreun „supliment” chiar, iar după o răsfoire superficială, în funcție de titlul articolelor, alegea porțiunea ce urma a fi citită integral.
Așa că, prin 2004… ce să mai: dragoste la prima vedere între mine și atunci proaspătul ziar local. Ca să fie treaba mai precisă: am mai văzut prin publicațiile naționale, rar ce-i drept, câte o pagină, maxim două, dedicate Gloriei Bistrița, dar când am luat contactul cu un ziar care, săptămânal, avea cel puțin două pagini dedicate echipei favorite, chiar și mai multe uneori… păi adio Prosport, că oricum ce publicau bucureștenii despre Gloria vedeam la știrile serii, la posturile acelorași bucureșteni, neinteresați, în adevăratul sens al cuvântului, de Gloria mea.
No!, ce-ți poți dori mai mult în materie de conținut ce dezbate pasiunea ta adolescentină? Gândiți-vă doar că, Gloria mea, ditamai entitatea și clubul de referință, era atunci tocmai în perioada în care nici măcar un amărât de program de meci nu edita, iar website oficial cu conținut generos… să fim serioși, în anii ăia, poate doar la Steaua. Nu vă zic că mult timp nici site oficial nu a avut clubul, moment în care, pe la 12-13 ani, am creat eu unul amărât, un fan page, cu trafic totuși mai mult decât onorabil pentru prima decadă a noului mileniu. O poveste care-și merită probabil propriul articol.
Despre prima întâlnire cu Linca (sau „Tată, tată! Vezi că săptămâna viitoare apar în ziar”)
Știu exact data, chiar și ora când l-am cunoscut prima dată. Stați liniștiți, nu eram eu fan Linca… încă. La 12 ani, cu ceva luni după înființarea ziarului, n-aveam deloc habar cine e omul în cauză. Ba mai mult, dacă e să fiu sincer, cine, Doamne, la vârsta respectivă, era curios de autorul articolelor citite, care, probabil, era un nenea bătrân aflat în spatele unui birou, într-o încăpere mare cu alți colegi, care scrie de zori, acoperit de un fum înecăcios de țigară. Cel puțin așa îmi imaginam stereotipul ziaristului sportiv. Au trecut ani buni până să realizez devotamentul, onestitatea și profesionalismul cu privire la „ce dădea în print” acest nenea (pentru că atunci, chiar îl percepeam ca pe un nenea oarecare, fără să realizez altele, ce aveau ulterior să mă fascineze oarecum) sau ce bolborosea pe la TV, la “Corner”.
Revenind, știu exact data pentru că aceasta coincide cu prima mea apariție în ziar! Lucru mare! O pot confirma toți seniorii de 30+ care, cel puțin o dată în copilărie, și-au citit numele publicat într-un ziar. Un moment de maximă mândrie părintească, laudă la rude și cunoștințe și “performanță” de adus ulterior în discuție grețos de des, cel puțin pe durata primului an, după consemnarea momentului. Nu conta că apărea o singură, simplă mențiune a numelui tău sau un articol elaborat despre tine. Vă pot spune cu siguranță că nivelul de mândrie era același, aflat la „cote fierbinți”, indiferent unde te încadrai pe axa acestor două extreme.
Eram “pe Liviu” la un meci de Liga a 3-a a Gloriei 2, formație ce avea la scurt timp să promoveze în B, Liga 2 (… vai și amar ce vremuri actuale trăim). Era raiul meu! Vedeam meciurile Gloriei chiar vis-a-vis de casa mea și în pauză vânam câte un Alin Rus sau Vasile Popa pentru autografe, că ce altceva să și facă vedetele primei echipe în timpul liber, în Bistrița acelor ani.
La acest anume joc, am intrat în vorbă cu Horoba și i-am zis să-l expedieze pe Niță de unde a venit și mie să-mi aducă jucătorul preferat înapoi: pe Sânmărtean.
Era și domnul Băbuțan în micul grup ce socializa în spatele gardului de la teren, care, foarte drăguț și binevoitor, m-a invitat să trec pe la un antrenament la „Interul” lui. I-am zis că „poate”, dar în mintea mea știam deja că era un „nu hotărât”, aflându-mă la vârsta la care singur puteam aprecia și autoevalua deja „inabilitățile” mele în ceea ce privește jocul meu de picior cu mingea.
Totuși, un alt domn cu chelie, pe care nu-l cunoșteam, era cel interesat cu adevărat de mine, de povestioarele mele cu și despre Gloria. Mă tot „agasa” cu fel și fel de întrebări. Mi-a și trântit două poze la final de meci! “Marți apari la ziar!” a consemnat la finele întâlniri în care făcusem cunoștință.
Horoba, nu prea înțeleg din ce motiv, mi-a dat cinci lei de o înghețată și mi-am văzut de drum.
În ziua cu pricina: bam!
Ce să mai… toate cele anterior menționate, plus bonusul obținerii unui loc spre capătul bun al axei de care vă vorbeam. Și nu oricum! Nu din postura de sportiv sau vreo viitoare speranță locală, ci prin simplul fapt că la vârsta mea știam dubios de multe chestiuni despre Gloria și nu lipsisem, de la patru ani, la niciun meci de acasă. Adică din nimic notabil, meritoriu, Linca, probabil în lipsă de activitate sportivă pe baza căreia să producă conținut, zic eu, a scris o povestioară într-un colț de pagină. Titra sec și lipsit de potențial pentru atragerea cititorilor: Un suporter adevărat. El zice că nu-i așa, că era chiar interesant ce “experimentase” el în jumătatea aia de oră cât am bolborosit despre Gloria.
Despre epoca de aur a ziarului, nostalgicul final al formatului fizic (sau, „No, ce pilă faină am la ziar. Am abonament gratis!)
Bun! Acum știam cine-i Linca, Linca știa cine-s eu. Deși ne intersectam rar, a fost perioada în care Linca mi se părea a fi cel mai generos și cumsecade străin pe care-l cunoșteam. La meciurile Gloriei, câteodată mă vedea după gardul de la masa presei și mă invita în, pe vremea aceea, privilegiata zonă a ziariștilor. Le povesteam tuturor prietenilor de la bloc ulterior cum eu sunt responsabil pentru o anume parte scrisă într-un articol, pentru că, la faza unui gol, nenea de la Prosport (cel puțin așa țin eu minte) nu a fost atent și taman pe mine m-a pus să-i reproduc desfășurarea acțiunii ce a contribuit la golul Gloriei.
Alteori mai punea câte o poză cu mine prin ziar, și mă trezeam luat prin surprindere atunci când răsfoiam noul număr sau chiar eram recunoscut de tinerii angajați din acea vreme a ziarului și bam!, din nou, mai primeam un loc de cinste în ziar.
În repetate rânduri chiar îmi făcea abonament moca la ziar! Îmi aduc aminte că ne-am întâlnit pe stradă la scurt timp după ce se încheiase perioada abonamentului câștigat în emisiunea moderată de el, Corner. “Bă copile, tu mai ai abonament la ziar?”. Am intuit eu ceva și cu o emoție artistică demnă de cele mai mari scene de teatru, i-am explicat că recent s-a terminat cu “distracția” și eram nevoit să mă deplasez fizic până la chioșcul de ziare de lângă piață. Am jucat-o ca și cum eram doborât de noul traseu ce-l făceam săptămânal până la “tanti de la ziare”. Am dat-o ca și cum toate celelalte zile ale săptămânii, când tata mă trimitea după doleanțele lui în materie de publicații sportive, nu existau, la fel nici faptul că același „veșnic” traseu până la chioșcul respectiv îl făceam constant de aproape un deceniu deja. Linca scoate o foicică mică: “Păi dă-mi numele și adresa să-ți fac unul nou!”. Nu-mi sublinia că e „gratis”, nici nu trebuia. Cum ziceam, era perioada lui „zen” în relația cu mine. Nici eu nu întrebam. Știam că e moca! Și uite așa mai trecea un an fără să dau vreun ban pe ziar.
La momentul său de glorie, Sportul Bistrițean avea un tiraj de 3.000 de exemplare tipărite. Ulterior, a apărut site-ul, eu intrasem la liceu și Linca, când ne mai vedeam, mă tot bătea la cap să scriu un articol, două, când am chef, „ceva despre oricare din liceu, de la tine, din alt liceu, nu contează, dar să aibă legătură cu vreun sport ce-l practică”. N-am dat nici măcar o dată curs invitației. Eram deja preocupat cu altele, care surclasaseră Sportul Bistrițean în topul personal al preferințelor: gagica, muzica, teatrul sau formația mea de rock. Ba mai mult, mă gândeam în sinea mea “ce să scriu eu care la viața mea numai ziare am răsfoit pe bune, și poate teletextul, iar cărți ca lumea… atâtea cât să le pot număra lejer pe degetele de la mâini”.
Despre plecatul meu la Cluj, mutarea știrilor mele de interes exclusiv în online (sau, pentru cunoscători, „Care-i baiu cu versiunea pentru mobil a website-ului?”)
Am luat, ca mulți alții, drumul Clujului. Foarte des, la nelipsita țigară cu cafea de dimineață, ce preceda o noapte de “studenție adevărată” (vă las pe voi să apreciați dacă mă refer la studiat sau petrecut), deschideam mai întâi, pe primul smartphone propriu, site-ul, să trec rapid prin ce mă interesa. Era câteodată exact pastila de care aveam nevoie să-mi aline dorul de casă și să mă mai țină la Cluj pentru încă patru săptămâni consecutive.
Era și perioada în care, tot datorită dorului de casă și dragostei mele pentru oraș, am început să citesc și alte ziare locale. Atunci, prin comparație directă, am început să devin fanul jurnalistului Linca.
Nu intru în detalii. Cum ziceam, acesta nu e un laudatio, dar să știi că te consider nebun de legat dacă-mi spui că în ultimele doua decenii a existat vreunul mai bun în oraș pe aria asta, a jurnalismului sportiv. Pentru mulți alții, el era de mult etalonul presei sportive bistrițene, iar pentru mine, abia acum începea să fie.
(Scurt) Despre revenirea acasă, declinul presei, primul articol scris de mine (sau, „Bă, în ce hal a ajuns Gloria… dar bine măcar că exista!?)
În septembrie 2022 reveneam acasă, cu gândul că voi rămâne departe de Cluj o vreme. Tata, cel căruia îi datorez pe deplin dragostea mea față de oraș, Gloria și alte hobbyuri ce și-au pus puternic amprenta asupra mea, nu mai era de ceva ani printre noi.
Primul lucru ce l-am făcut, pentru a mă reconecta cu copilul din mine, bineînțeles, un meci al Gloriei. Meci de Cupă – specialitatea casei!
Stadionul stătea să pice, tribuna dinspre apă, mai exact, locul unde stăteam de regulă, complet inaccesibile, iar eu, din echipa curentă îi știam doar pe cei din vechea gardă (îmi vine în minte doar Curtuiuș la orele astea târzii). La masa presei însă, Linca, nelipsit. I-am scris atunci că vin să-l salut, că și așa luam legătura din an în Paște.
Țin minte perfect că eram după clasica lună de concediu, august, în care pe site apăruse o singură știre ca lumea. Exagerez puțin, dar în ochii mei, piața presei locale deja atinsese cel mai mare grad de fragmentare posibil: fiecare ziarist cu propriul site și conținut preponderent de duzină, fără prea multe articole așa cum îmi plăceau mie pe vremuri. No bun, înțeleg că, dacă ești un one-man show la o publicație trebuie mai mult să te ocupi de cantitatea conținutului, neglijând cealaltă treabă. Nișa lui Linca îi permitea ca, fiind singur singurel sau împreună cu alții, să producă același conținut calitativ și interesant cu care mă obișnuisem, și veci nu a făcut rabat de la calitate. Totuși publicația consemna un oarecare declin în activitatea generală.
I-am dat feedback-ul meu și-a zis: “Păi hai scrie tu, dacă crezi că-i așa ușor!”, iar de atunci, cu o nemaipomenită inconsecvență, recunosc, dar, momentan, fără nicio așteptare cu privire la vreo răsplată, doar din pasiune, mai scriu câte una, câte alta și-mi aduc cum pot contribuția la perpetuarea ziarului pe care-l îndrăgesc de mic, a celui care a devenit, în timp, brandul Sportul Bistrițean.
Despre viitor, „Nostradamusul” din mine (sau „Ziarul mai rezistă sigur cinci ani. Dade, în timpul ăsta, promovează și Gloria!)
Dacă a rezistat Sportul Bistrițean vreme de două decenii și a ținut pasul cu schimbările și tendințele industriei, probabil va prinde și nunta de argint. Asta sper eu, unul care se consideră un devotat fan al acestui brand bistrițean. Da, brand local! Adică bifează toate cerințele aferente acestei titulaturi precum consistență, continuitate, diferențiere, unicitate, reputație și percepția publicului. Cel puțin așa o văd eu.
Dar, cum menționam și anterior, un brand sinonim cu numele Adrian Linca. El tot timpul îmi zice că nu-i deloc așa și că lumea urmărește mai degrabă autorul, care în timp își clădește și consolidează audiența în funcție, în principal, de calitatea materialelor aduse în vederea opiniei publice, iar ulterior de alte aspecte complementare.
Eu zic că, după 20 de ani, nu e chiar așa…
Dacă ar ști Linca câtă lume îl pomenește și-l percepe pe el ca autor la articolele scrise de alții pe site (gen, eu)… Acesta e doar unul dintre motivele pentru care, după două decenii, Sportul Bistrițean e brand. Bag mâna în foc că, ipotetic, dacă Linca ar înceta să publice articole pe site, pentru foarte multă lume ar dura luni bune până să sesizeze acest aspect.
Deci, da: după douăzeci de ani de muncă asiduă și consecventă: brand! Și sper, dacă nu reușește să o mai ducă încă pe atâta, măcar vreo 5 ani, dade promovează Gloria, să consemnăm din nou o reușită mare în mass-media, să putem muri liniștiți amândoi!
PS: Gata, nu mai pot. Mă bag la somn! Corectez și retușez mâine dimineața devreme că ulterior pornesc spre Alba Iulia. Meci “mare” al Gloriei cu Apulum. Pardon, încă ancorat în nostalgiile de mai sus. Unirea am vrut să zic.
Tiberiu Titieni
Ultimele comentarii