Handbal de (d)uzină

Sportul a evoluat mult în ultimii ani. Sportul înseamnă bani, iar spectacolul costă miliarde. Handbalul românesc a crescut considerabil în ultimii ani, echipele de băieți din Liga Națională contează acum în Europa. Se investește enorm, proporțional cu fenomenul fotbal. În tot acest timp, la Bistrița avem parte de o patetică încercare de realizare a unei echipe de handbal. Echipă care, pentru mine, a existat aproape un an și jumătate, pe vremea când o antrena Ioan Palko. Atunci am trăit emoțiile promovării și mai apoi emoțiile unor meciuri adevărate, de ligă. Apoi, parcă pușcând din degete, vraja s-a rupt. Au mai rămas doar „șocurile” repetate din partea conducerii, urmând apoi noi începuturi. Noi începuturi și atât, fără coerență, fără cuprins. Nu s-a închegat nimic. Mocanu a plecat de la Bistrița cu un gust amar, iar noi începem să ne obișnuim cu dezamăgirile. Jucătorilor însă, nu le pasă. Am văzut trecând pe la echipa asta tot felul de jucători. De la sârbi la moldoveni, de la români cu experiență la tinere speranțe. Toți au venit, au dat greș și au plecat apoi. Spre alte contracte din care să trăiască. Jucătorii vin la Bistrița crezând că e un loc călduț, primesc două mese pe zi din partea clubului și „umflă banul”. Cu gândul la bani, îi mănâncă-n palmă când trebuie să marcheze în poarta adversarilor și ratează. Handbalul e un job pentru ei, dar nu unul de profesioniști. De fapt, e un o slujbă, nu un job, o slujbă cu normă-n trei schimburi. Vii la serviciu, îți iei banul și tragi o sticlă de rachiu după, de supărarea vieții acre. Ești sictirit, plictisit și asta se vede. Ați ghicit ceva ce știați deja. Echipa n-are suflet. N-are și n-a avut niciodată. Atât suflul de campion al lui Mocanu, cât și șocurile lui Marin Rus i-au lăsat reci pe stimații handbaliști. Echipa a rămas rece și la publicul fenomenal de la meciul cu Satu-Mare și au refuzat să se lase împinși de la spate de atmosfera senzațională. În astfel de meciuri nu mai contează cât poți, nu mai contează nici valoarea. În astfel de meciuri trebuie să vrei, să dai tot ce ai. Handbalul mare nu e o fabrică în care lucrezi în schimburi, meciurile nu sunt simple semnături în condica de prezență, iar publicul nu e cumpărătorul de produse. Iubitorii handbalului și-au pus la bătaie mândria, orgoliul, speranțele. Jucătorii HCM-ului au pus la bătaie nesimțirea. De aceea nu vor ajunge niciodată în handbalul mare. Vor rămâne la stadiul de muncitor de (d)uzină. Dispensabili la orice oră.