Gheorghe Bozga: "Cât mă țin picioarele și puterile aici voi sta, în sală!"

Domnule Bozga, cum a fost? V-am văzut emoționat…
Bineînțeles că am avut emoții, a fost un moment care m-a mișcat foarte mult. Am văzut în sală multă lume, chiar persoane de la care nu mă așteptam să vină. Am fost profund impresionat de simpatizanții tenisului de masă care m-au felicitat, spunându-mi: ”Nu joc tenis, însă vă urmăresc de mulți ani și vă apreciez munca!” Asta m-a surprins. Mă bucur că evenimentul a putut avea loc ”în casă”, la sala olimpică de tenis de masă, în condițiile în care aici ne petrecem timpul de dimineață până seara.
            Ați fost nevoit să lăsați deo-parte ținuta sportivă, în favoarea uneia protocolare. E mai bine la costum și cravată?
(Râde). Era normal să dau importanță și ținutei la acest eveniment. Recunosc că nu prea sunt obișnuit, dar în momente ca acesta mi se pare decent să mă prezint în fața oamenilor într-o ținută adecvată.
            Ce ar trebui să învețe tinerii care citesc cartea ”Un destin cu două fețe”?
Trebuie să învețe să-și depășească propria condiție. Adică, dacă cineva își dorește ceva, să creadă că poate realiza. Eu am început de la zero, aveam doar o masă, cel mult două, când am început tenisul. Dar am muncit și am perseverat. Răbdarea e totul. De-a lungul anilor s-au schimbat generațiile, fiecare având specificul ei. Acum pregătirea are o altă intensitate, totul este mult mai complex. Metodele și preocupările sunt altele în viața sportivilor acum. S-a schimbat regulamentul, deci și procesul de instruire. Tinerii ar trebui să citească această carte și să rețină că, atunci când îți dorești ceva, poți ajunge chiar la performanțe de nivel olimpic. În carte vor descoperi munca și rezultatele, cu alte cuvinte totul despre atingerea performanței.
            Ce paragrafe din carte v-au răscolit amintirile?
Au fost mai multe. În primul rând, momentele care m-au format și mi-au impus responsabilitatea au fost angajarea mea la CSS Bistrița, unde am reușit primul titlu de campion european în anul 1986. Totul a culminat cu participarea mea la Olimpiada de la Sydney. Atunci am avut satisfacția că visul meu s-a împlinit. Era doar un pas, pentru că nu m-am oprit acolo. Am mers înainte. E frumos să privești în urmă și să vezi că ai făcut fapte mari. Mai păstrez și astăzi imagini cu viața mea de atunci. Până și echerul și rechizitele școlare de atunci le păstrez într-un dulap de la sala de tenis de masă.
            Acum că știți ce înseamnă performanța, în ce postură vă considerați mai mulțumit profesional, cea de antrenor sau cea de jucător?
Am ajuns unde sunt acum din postura de jucător. Plăcerea mea a fost să joc. Însă este important că, atunci când nu am mai putut juca, am avut puterea să continui și să nu mă resemnez. Am căutat să dezvolt sportivi după chipul și asemănarea mea. Cu unii am reușit, cu alții nu.
            Când veți spune: ”Stop nervi, stop stres”?
Cine iubește o meserie nu se gândește să se retragă. Am avut grijă să țin lângă mine antrenori tineri, cărora le-am insuflat aceeași pasiune și același ritm de lucru, dorința de a fi mereu mai bun. Acest lucru este egal cu performanța. Avem și o sală foarte bună, condiții bune de pregătire, dar în alte părți, deși au fost aceleași condiții, nu au fost totuși și rezultate pe măsură. Adevărul este că nu întotdeauna baza materială rezolvă performanța. Noi putem vorbi astăzi de performanță mulțumită sportivilor Șteff, Crișan, iar în viitorul apropiat fraților Szocs.
            Marii antrenori își încheie cariera cu o carte”¦ Sunt semne de retragere ?
Eu consider că marii antrenori nu se retrag niciodată din sport, oricare ar fi acesta. Cât mă țin picioarele și puterile aici voi sta, în sală. Ultimul meu drum îl voi face tot din sală, nu de acas㔦