Cei mai în vârstă aproape că ne-am obișnuit cu solemnitatea și măreția festivităților de deschidere și închidere a Jocurilor Olimpice. Momente de profundă emoție. De multe ori cu lacrimi în colțurile ochilor! Încă de la începutul Jocurilor Olimpice moderne, baronul Pierre de Coubertin a intuit obligativitatea pentru reușita Jocurilor de a asocia manifestările sportive cu cele spirituale, cu arta și morala. Au fost încercări timide la început.
Abia la J.O. de la Anvers (1920) se produce pentru prima dată înălțarea drapelului olimpic și rostirea jurământului olimpic.
Patru ani mai târziu, la Amsterdam, flacăra, simbol al Jocurilor, aprinsă la Olimpia în vechiul Peloponez, purtată de ștafete până în Olanda, se va instala definitiv în ceremonial. De altfel, acesta se va rafina cu fiecare nouă ediție, astăzi constituind puncte de supremă atracție din programul Jocurilor.
Captată la poalele muntelui Cronos, în ”dumbrava sacră”, de pe locul unde odihnește inima celui ce a adus o contribuție decisivă la renașterea Jocurilor, flacăra reprezintă azi poate cel mai apreciat simbol. ”Furată” Soarelui, după ideea lui Arhimede, purtată din ”braț în braț” sau cu avionul, flacăra olimpică este așteptată cu ”sufletul la gură” de miliarde de privitori. Ea reprezintă ”cireașa de pe tort”, combustia vie a energiilor ce urmează să se dezlănțuie.
Dar iată că o știre recentă ne aduce informația că J.O. de la Londra (2012) și cele de la Soci (2014) vor pune capăt ștafetelor internaționale. Directorul executiv al Comitetului Olimpic Internațional, domnul Gilbert Felli, precizează că purtarea etapizată a torței se va putea face în continuare numai în interiorul țărilor gazdă a J.O. Este poate una din încercările din ultimul timp de a ține în frâu dimensiunile gigantice ale instituției Jocurilor Olimpice …
Ultimele comentarii