Un Mondial de povestit nepoților, deși probabil vor mai fi și altele, pentru că România continuă să țină steagul sus la handbal feminin, singurul sport de echipă în care mai avem rezultate.
La finalul meciului de aseară, cu Norvegia, un nod în gât și senzația că îți vine să aplauzi. Nu putem spune că ne-am mulțumit cu puțin dacă le-am felicitat pe fete după înfrângere. A fost un meci pe care oricare echipă îl putea câștiga, un meci care a făcut propagandă mondială handbalului, un thriller de excepție, cum titra presa internațională.
Cu Neagu lovită dur, de mai multe ori, în mâna cu care face minuni, cu arbitrii care ne-au anulat un gol valabil și au luat mai multe decizii în defavoarea noastră, România a fost, totuși, la o aruncare de finala mondială, la 10 ani de la argintul din Rusia. N-a fost să fie, dar nu putem avea decât admirație pentru fetele noastre, pentru Paula, care se bucură ca o războinică la fiecare paradă, pentru Brădeanu, care ne-a adus până aici cu evoluțiile ei senzaționale, pentru Szucs, fata aceea din poza impresionantă cu nasul spart. Aseară, ne așteptam la mai mult de la Neagu, dar ce poți să-i reproșezi celei mai bune jucătoare din lume, care te-a adus de una singură în semifinale, după ce a bătut Danemarca la ea acasă?
Nu, nu cred că învingeam Norvegia cu Tadici pe bancă pentru simplu fapt că, dacă era el antrenor, nu ajungeam aici. Era Tadici a apus demult, oricât am fi de nostalgici după alte vremuri în care România făcea performanță în handbal. Acum trăim o altă etapă, în care antrenorii gândesc mai mult și zbiară mai puțin. România, care se pierde, de multe ori, în momentele cheie, avea nevoie de o altă abordare, de un antrenor care să știe să controleze presiunea.
România n-a prins finala dar a reușit mai mult decât atât. Într-un moment în care nimeni nu mai credea în ea, naționala s-a reinventat, depășind spiritul nordic și rece și câștigând două finale, una cu campioana mondială Brazilia și a doua cu țara gazdă, Danemarca. Câți ani de suferințe ne-au trebuit ca să arătăm că putem renaște din dramatism, că putem câștiga dramele cu istoria noastră de veșnic pierzători? A fost nevoie de Mika, Paula și Cristina ca să răzbunăm și noi cumva momentele Suedia și Boro, a fost nevoie ca domnișoarele luptătoare să fie adevărații bărbați care-i răzbună pe românii care, de cele mai multe ori, ieșeau cu capul plecat din marile arene.
Da, de data asta chiar am jucat ca niciodată, dar n-am pierdut ca-ntotdeauna. Într-o țară în care investiția banului public în sport e mică și asociată cu corupția, handbalul ține stindardul sus. Nu întâmplător, însă. După marile dezamăgiri din fotbal, se investește tot mai mult în handbal. Avem două echipă în Liga Campionilor, comunitățile locale alocând tot mai multe fonduri pentru acest sport iar vedetele mondiale joacă la noi, la București sau la Baia Mare.
Cu o medalie de bronz aproape adjudecată și cu un viitor care se anunță promițător la Jocurile Olimpice de la Rio, handbalul românesc trebuie să continue pe drumul acesta. Să se investească și mai mult, să apară mai multe echipe bune în Liga Națională, să se reinventeze puțin și antrenorii de la juniorii de la noi, care parcă au intrat într-o amorțeală.
În meciul de vis cu Danemarca, Neagu a fost chirurgul care a operat perfect partida iar, la final, când inima ni s-a oprit, a venit Ada cu defibrilatorul și ne-a adus la viață. Concluzia cam asta e. În ultimele zile, am învățat din nou să trăim. Prin sport. Prin handbal.
Am văzut meciul cu Norvegia într-un pub din Bistrița, plin ochi de oameni care au trăit la intensitate maximă un meci cât o finală. La final, toți au aplaudat o națională care, deși a pierdut meciul, a câștigat inimile a milioane de români.
Augustin Danci
| 1.592 vizualizări
Ultimele comentarii