Mi-e greu să fixez momentul cunoașterii noastre. Destul că încep să mi-l aduc aminte prin anii de gimnaziu, când cei de la ”generală 1” ”“ actualul Liceu A. Mureșanu, începuseră să fie provocați la fotbal de omologii de la „liceu” ”“ L. Rebreanu. Mesagerii erau Mircea Călușer și Ovidiu Cotu. Ovidiu era fiul directorului școlii din Sigmir și fratele unei ființe frumoase, devenită soție de ministru.
Ne-am reîntâlnit apoi în aceeași clasă de liceu. O pleiadă de sportivi în acea generație: Adrian Gagea ”“ viitor multiplu campion național la aruncarea greutății, Titus Deac ”“ atlet de valoare națională, Victor Ciocan ”“ cel mai bun fotbalist al Bistriței din toate timpurile, Russu Antoniu ”“ un handbalist strălucitor, Hanek Margareta ”“ viitor portar al echipei Rapid și a naționalei de handbal, Christa Maksay ”“ multiplă campioană și recordmenă de atletism, Emil Popp ”“ lider în radioamatorism, alți fotbaliști precum: Nelu Emrich, Chifa Sorin, Constantin Sănduță ș. a. În acest mănunchi se înscria și Ovidiu Cotu. A cochetat cu fotbalul, cu handbalul și boxul. De necrezut. El, băiatul acela inteligent, calm, manierat, nicicând pus pe bătaie, iubea boxul. La acea vreme (anii ”™50), Bistrița nu avea o activitate de box organizată. Încercase un oarecare Simon, sub umbrela Gloriei, o gală de box pe la ”Bombardir”. Dar activitatea s-a stins repede, fără să lase urmări. Bietul Ovidiu Cotu era un amator autodidact. Mai pe acasă, mai pe la prietenii ce aveau un spațiu disponibil și uneori la sala din parc (lângă actualul restaurant Phönix). Ea fusese proprietatea lui BTV Bistrița, „naționalizată” în ”™48 și dată în folosința asociației Spartac. Pe această filieră, în magazia sălii se mai găseau materiale sportive cum ar fi sacul de box și mănușile. Mai apoi, sala trecând în administrația „Liceului”, profesorul N. Crișan a fost „larg” cu elevii, antrenându-i la varia activități sportive. Printre care și încercările pugilistice.
Dar anii au trecut și, după studiile liceale, Ovidiu Cotu a „uitat de box” și în cei trei ani de școală sanitară a făcut handbal (portar) în vestita echipă „Sănătatea” cu Thellman, Ciocan, Russu, Satinger, Böhm, Öhlschläger, Bratu, Deac, Șomfelean și alții. Ca student la chimie în cadrul universității ieșene a mai aruncat câte-un ochi spre sport. Dar sporadic. Mai târziu, așezat inginer chimist în producția bistrițeană (Fabrica de sobe și Intreprinderea de Gospodărie Comunală) amintirile pugilistice l-au năpădit. Îndrumat și sprijinit pe ”relațiile” ce le avea la forul județean de sport, se înscrie și promovează școala de antrenori de box. Concomitent este „împroprietărit” cu o sală de antrenament ”“ numai pentru box ”“ în fosta popicărie „Figănoaia” ”“ colț Gării cu Decebal (astăzi dispărută). Cu râvnă se pune pe treabă: face selecție de tineri cu aptitudini dornici de o „nobilă artă”, concepe și derulează programe de antrenament bazat și pe gândirea lui exactă și la puțină vreme începe să se știe de școala de la Bistrița. Chiar dacă în acea perioadă a anilor ”™70 nu s-au afirmat încă mari campioni la box, elemente ca Turicea, Bob, Armenean au produs multe speranțe și aprecieri. Și mai ales Armenean va fi cel ce a consolidat și susținut ani la rândul dezvoltarea operei lui Ovidiu Cotu. Anumite deziluzii, de viață și de muncă, au provocat retragerea din box a maestrului Cotu. Nu după mult timp se îmbolnăvește și decedează într-o zi friguroasă. L-au condus la groapă puțini dintre cei ce l-au cunoscut, familia surorii sale, câțiva colegi și prieteni. Odihnește deja de ani buni în „cimitirul din deal”. A fost un om bun. Un om de sport care a renăscut ca să trăiască din nou boxul la Bistrița.
Ultimele comentarii