E greu să-i explici unui puștan ce însemna Moga sau Sigmirean pentru acest oraș și, oricum, în curând n-o să-i mai pese nimănui de nostalgiile unor bătrânei care au s-au bucurat și ei pe stadion, cândva. E ca și cum ai încerca să vorbești despre Hagi, fără să-i fi văzut vreodată golurile. Poți da oricât din gură, că tot n-ai cum descrie în cuvinte emoția de la meciul cu Columbia și traiectoria perfectă a acelui lob istoric.
Așa încât, ne vom trezi cât de repede că stadionul din parc nu va mai însemna nimic pentru nimeni. Doar o“construcție comunistă, sinistră, care a înghițit de-a lungul anilor foarte mulți bani publici”, cum deja a scris cineva într-un ziar local. La viteza cu care ne pierdem identitatea, la ignoranța în care trăim zi de zi și mai ales în vrajba ce ne macină tot mai mult n-o să mai fim capabili să înțelegem și să respectăm performanțele înaintașilor.
La fel e și cu gloriile bistrițene. Detenta lui Ică Moga sau sprinturile lui Sigmirean rămân doar în vorbe și, o vreme, în amintirile celor care au văzut acele meciuri. Dar nu vor mai avea aceeași greutate în mintea generațiilor viitoare, așa cum nu au rezonanță în conștiința noastră, a celor de azi, minunile unor foste legende ca Munteanu, Copil sau Botescu.
Cu atât mai mult cu cât nu ne mai poate dovedi nimeni, niciodată, că Ică Moga putea marca și cu ochii închiși dintr-un sfert de fază pe care Curtuiuș o are azi sau că Sigmirean era capabil să centreze mai bine decât extremele actuale chiar și dacă o făcea de pe partea cealaltă a apei.
Dispariția celor doi mari fotbaliști bistrițeni e o mare tragedie pentru familiile lor, prieteni și cunoștințe apropiate. Pentru oameni în sufletul cărora, Moga și Sigmirean nu au fost doar doi mari oameni de fotbal, ci mai degrabă soți, frați, tați, ființe din același sânge. Să nu fim ipocriți, să nu ne înmuiem peste măsură, noi cei care am fost doar simpli spectatori în viața lor. Însă, cu toții la un loc ar trebui să avem un mare regret. Acela că n-am fost în stare să păstrăm dovezi clare ale valorii lor în sportul bistrițean. Generația de aur a fotbalului local, cea din anii 80, nu are nici măcar un meci filmat și păstrat într-un muzeu al clubului, al orașului până la urmă.
Cei peste 10 ani în care mii de oameni, cam 7-8, se adunau tot a doua duminică pe stadion, n-au rămas decât în fotografii și în povești, deși existau variante video, chiar dacă infinit mai puține ca azi. Cât de curând, n-o să mai avem destulă putere de convingere să dovedim importanța, impactul sau emoțiile pe care partidele Gloriei le aveau în comunitatea bistrițeană.
De aceea zic așa! În mintea mea, Sigmirean și Moga au rămas aceiași, doar că nu mă mai întâlnesc cu ei pe la stadion. Durerea pe care o resimt, evident, incomparabilă cu a familiilor, e că nu mă mai pot bucura de driblingurile lor nici măcar într-un meci de old-boys. Si mai mult decât atât, mă doare că pierd zi de zi argumente în disputele cu fraierii care cred că Gloria e doar o gaură neagră și o poveste plicticoasă din istoria acestui oraș.
Adrian Linca
Ultimele comentarii