Ultimii mohicani

Peste 70 de copii au jucat ping-pong timp de trei zile la Bistrița. Copii veniți din diferite colțuri ale țării, unii medaliați europeni, alți mai modești. Au dat în minge, au transpirat, au câștigat sau au pierdut. Nu contează atât de mult medaliile, pentru că n-a fost un concurs oficial. Contează că s-au adunat cu același țel, să joace tenis de masă. Și, mai mult decât atât să joace tenis de masă în memoria lui Eugen Pașcan, ”prietenul meu”, cum l-a numit Gheorghe Bozga, cel care a și inițiat acest memorial. Sportiv în tinerețe și mai apoi apropiat al sportului, mai exact al tenisului de masă, Eugen Pașcan a activat apoi o lungă perioadă de timp ca și contabil la Gloria Bistrița. S-a stins din viață în 2003 și mărturisesc că nu am avut onoarea să-l cunosc. Nici eu și probabil nici alții din generația mea. Acum, la finele anului 2008, în sala de tenis de masă, juniorii joacă pentru el. În sală, o poză cu Eugen Pașcan, într-o ramă. Atât, poate prea puțin, le amintește copiilor cine a fost ”prietenul lui Bozga”. Nu un tablou imens, nici un banner, ci o poză veche într-o ramă. Copiii, la rândul lor, au primit cupe, diplome și medalii. Nu bani, nu echipamente sportive. Un turneu sărac, sărăcie compensată cu dorința copiilor de a juca ping-pong. Făcând o analogie, cam așa arată și sportul românesc. Supraviețuiește din inerție, din dorința unor oameni învățați cu munca, care stau în sală de dimineața până seara încercând să resusciteze ce a rămas din performanțele de altădată. Mulți dintre ei au statutul de profesor, poate prea puțin pentru valorile pe care le scot pe bandă rulantă. Ei au greaua misiune de a-i învăța pe copii să caute echilibrul între talente și vedetisme într-o lume în care valoarea este confundată cu o poză lucioasă, cu apariția în reclame și cu umplerea conturilor în urma unor contracte fabuloase, semnate de multe ori datorită comisioanelor sau pe baza unor DVD-uri. Ei, antrenorii și cei din spate, care încă trudesc pe metereze pentru rezultate sunt eclipsați de aparițiile media ale vedetelor, ale bogătanilor, ale becalilor și ale celor care au întregi echipe de marketing în spate. Ei câștigă cel mai puțin și sunt lăsați la urmă când vine vorba de fonduri de la stat pentru competiții sau pentru cantonamente și tot ei îmbătrânesc parcă mai repede acum, într-o lume care fuge cu viteza internetului. Ei nu ne vor cere niciodată mediatizare, atenție și nici lauri, pentru că așa au fost crescuți și educați într-un sistem pe care, culmea, acum îl blamăm. Eu cred totuși că merită mai mult decât o poză prăfuită. Pentru că tare mi-e teamă că, odată cu ei, se va stinge și lumina palidă care-a mai rămas în sala sportului românesc.