Există meciuri de fotbal care se termină odată cu fluierul arbitrului și meciuri care continuă să se joace, încă multă vreme, în memoria spectatorilor. Cele dintâi rămân în clasamente și în arhive, pe când celelalte intră într-o mitologie locală în care odată cu trecerea anilor, scorul aproape nu mai contează. Îți amintești drumul spre stadion, înghesuiala de la porți, vuietul tribunei și acea senzație, rară astăzi, că pentru două ore orașul avea o singură preocupare.
Pentru Bistrița, meciurile europene ale Gloriei au avut tocmai această menire căci nu era numai o echipă de fotbal, era una dintre împrejurările prin care orașul își putea verifica orgoliul. Când venea un adversar cu nume mare, geografia părea ceva mai generoasă cu noi pentru că Europa fotbalistică nu mai însemna doar Milano, Londra, Madrid sau München, ajungea și la Bistrița. Așa a rămas în memoria locală întâlnirea cu ACF Fiorentina. Anii au trecut, cum trec întotdeauna, cu o cruzime pe care fotografiile o fac și mai evidentă. Fotbaliștii tineri de atunci au încărunțit, odată cu ei și spectatorii, iar fotbalul însuși a devenit altceva. Prin urmare, era firesc ca meciul să fie rememorat, dar memoria are și ea o scenografie.
Îi aduci din nou împreună pe foștii jucători, îi fotografiezi, îi inviți să povestească, ei fiind fără îndoială, eroii serii de odinioară. Au alergat, au transpirat, au învins, au purtat tricoul Gloriei într-un meci pe care orașul nu l-a uitat, dar ridici privirea spre tribună și descoperi golul, iar aici începe întrebarea incomodă. Pentru cine s-a jucat, de fapt, acel meci?
Desigur, fotbalul aparține în primul rând celor care îl practică, dar spectacolul fotbalistic nu există decât prin întâlnirea dintre teren și tribună. Un meci disputat fără public poate fi competiție, poate fi performanță, poate produce puncte și clasamente, dar îi lipsește ceva greu de măsurat și imposibil de trecut în caseta tehnică, ecoul. Spectatorul nu este mobilierul stadionului, și totuși, istoria sportului are uneori această ciudată ingratitudine, păstrându-i cu minuțiozitate pe cei unsprezece care au intrat pe teren și uită miile de oameni pentru care jucătorii au intrat acolo.
Cine au fost spectatorii meciului FC Gloria–ACF Fiorentina? Nu-i găsim în arhive, iar numele lor nu apar în cronica partidei. Deși n-au numere pe tricou și nici minute jucate totuși, fiecare posedă o bucățică din acel meci. Unul își amintește golul, altul, o ratare, iar mulți poate nici atât, doar faptul că au mers la stadion împreună cu tatăl lor. Iată una dintre marile puteri ale fotbalului, despre care statisticienii vorbesc prea puțin. După câteva decenii, un meci nu mai este alcătuit doar din faze de joc, ci din biografii. Copilul dus de mână la stadion devine tată, apoi bunic. Tatăl care l-a însoțit poate că nu mai este și atunci meciul Gloria–Fiorentina rămâne doar o după-amiază în care tatăl era tânăr, copilul încă mic, iar lumea părea că are timp.
Mă întreb dacă poți exclude asemenea oameni dintr-o rememorare. Firește că poți pentru că oganizatoric, totul este posibil, însă memorialistic, lucrurile sunt ceva mai complicate. Memoria unui spectacol public nu este proprietatea exclusivă a protagoniștilor. Actorii au dreptul la aplauze, dar nici spectatorilor nu li se poate confisca amintirea piesei. Fotbalul seamănă aici cu teatrul, cu diferența esențială că nimeni nu cunoaște finalul. Jucătorul este actorul unei piese care se scrie chiar în timp ce o joacă, iar tribuna participă la scrierea ei. Uneori o împinge înainte, alteori o intimidează sau o transformă într-o epopee pe care, revăzută după mulți ani la televizor, o găsești inexplicabil de modestă. În înregistrare vezi douăzeci și doi de oameni alergând după minge, pe când în memorie fusese Iliada, iar aici începe literatura fotbalului. Ea nu se naște din tabelul cu posesia mingii, din numărul de șuturi pe poartă sau din kilometrii alergați, se naște din disproporția dintre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce ne amintim că s-a întâmplat. Memoria este un comentator sportiv lipsit de obiectivitate. Exagerează fazele frumoase, elimină minutele plictisitoare, mărește stadionul, înmulțește spectatorii și face golurile mai spectaculoase decât în realitate și tocmai această infidelitate transformă un meci într-o poveste.
Imaginea foștilor jucători reuniți după atâția ani în fața unor tribune goale are ceva melancolic. Nu pentru că omagiul lor n-ar fi meritat, dimpotrivă, ei trebuiau chemați, aplaudați, ascultați, dar ar fi trebuit chemați atât cei care au făcut posibilă organizarea meciului, cât și cei fără nume, cei care au cumpărat biletul, au stat la coadă și au ocupat tribunele cu mult înaintea fluierului de început, au strigat până au răgușit, după care au dus meciul acasă, în familie, la serviciu, pe stradă, prelungindu-l prin povestire.
O rememorare deplină ar fi avut, de aceea, o frumusețe simplă. Pe gazon, foștii jucători, în tribună, foștii spectatori, iar între ei anii. Unii ar fi urcat poate treptele mai încet, alții ar fi căutat instinctiv locul unde stătuseră odinioară. Cineva ar fi spus: „Aici veneam cu tata”, iar altul: „De aici am văzut golul”, și probabil că fiecare ar fi greșit câte ceva, un minut, o fază, un nume. N-ar fi fost nicio problemă pentru că memoria nu este proces-verbal, este felul în care timpul acceptă, din când în când, să ne dea ceva înapoi. De aceea, tribunele goale nu sunt niciodată cu adevărat pustii, în ele rămân vocile celor care au fost acolo, strigătele, nerăbdarea, bucuria, dezamăgirea și tinerețea spectatorilor.
Stadionul este unul dintre puținele locuri în care ecoul poate supraviețui oamenilor, dar aceasta este mica eroare a aniversărilor sportive, credem că trebuie să-i aducem înapoi numai pe cei care au făcut istoria, uitând de cei care au făcut-o memorabilă. Fotbaliștii au jucat meciul Gloria–Fiorentina, dar orașul l-a trăit, iar aceasta este o diferență. De aceea, când rememorăm un asemenea meci, merită să privim măcar o dată și spre tribune. S-ar putea să descoperim că lipsește jumătate din poveste.
Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. UBB Cluj-Napoca, email: butamircea@yahoo.com
Ultimele comentarii