Asemeni multor bistrițeni iubesc fotbalul. Mă întreb însă deseori dacă această pasiune nu ne face să afișăm spiritul critic prea ușor. De câte ori trec pe lângă sediul clubului de fotbal Gloria Bistrița din Parcul Municipal, o clădire dărăpănată și fără viață, lucru pe care trebuie să-l arăți și altora, care poate sunt în măsură să ne lămurească de ce nu înțeleg cei ce afișează o imensă indiferență că fotbalul înseamnă o mulțime de lucruri care îi pot face pe oameni fericiți: memorie, istorie, loc pe hartă, clasă socială, identitate, relații între suporteri,
adesea violentă, dar uneori pașnică sau de ce nu discret-admirativă dintre grupuri.

Din păcate, lumea fotbalului seamănă din ce în ce mai puțin cu lumea clasică a sporturilor, și din ce în ce mai mult cu cel antreprenorial. Cu alte cuvinte, succesul echipelor este evaluat tot mai des după criteriul de integritate corporatistă, adică obținerea profitului prin investiția patronului. Să savurezi astăzi un meci de fotbal, oricât de inocent ar părea, nu înseamnă să fii scutit de ororile lumii neoliberale și globalizare, după cum nu înseamnă nici să te substragi din zona lor și să trăiești într-un tărâm superior și sacru al unor experiențe demodate. Poate greșesc să înfrunt curentele la modă din epocă.

În schimb cred că este foarte ușor să-ți aperi casa de furtună, zăvorând bine ușile și ferestrele și consolidându-ți fie și cu jertfă porțile înalte ale clădirii. Încolțirea sportului în general și a fotbalului din orașul nostru în special, oricât s-ar părea lipsit de importanță este evident că exprimă o slăbire a inimii și minții. Suporterii nu sunt niște marionete ale puterii. Nu sunt nici pe departe proști, știu ce se întâmplă, care e regula jocului și ce trebuie făcut din punct de vedere al banilor pentru construirea și menținerea unei echipe de succes.

În urmă cu zece ani, stadionul din Parcul Municipal era locul de întâlnire al iubitorilor de sport din Bistrița, pentru mulți dintre aceștia singurul mijloc de interacțiune cu ceilalți pentru că telefoanele mobile și calculatoarele încă nu erau răspândite pe scară largă. Ani de zile în jurul stadionului au fost organizate acțiuni care priveau comunitatea: coregrafii, afișarea unor mesaje și transmiterea lor în eter, deplasări și de ce nu chiar perpetuarea valorilor sociale, etc. Cu timpul, stadionul s-a transformat într-un element important în construirea
identității și continuității unui club.

Adolescent fiind, frecventam meciurile în mijlocul galeriei, unde mi se părea că atașamentul pentru echipă este dus la apogeu. Să trebuiască să te ocupi de steag, bannere, să improvizezi lozinci sau să compui cântece, te responsabilizează și-ți formează personalitatea în cadrul grupului.

Iată de ce, ideea năstrusnică de a dărâma stadionul din Parcul Municipal a fost percepută de bistrițeni ca un afront la istoria locală și valorile pe care aceasta le generează. A renunța la valorificarea fostelor glorii ale echipei, la trecerea în uitare a unor partide memorabile, a amalgamurilor de personalități iubitoare de sport sunt lucruri greu de acceptat.

Aceasta a făcut ca „peluza stegară” să se depolitizeze la nivelul discursului social al mesajului construit și al cântecelor. Setul de norme, valori și moduri de a gândi se îndreaptă acum spre triada „echipă, orașul, țara”, trecut prin componentă regională în raport cu celelate zone geografice, retorica anticomunistă și un anumit naționalism atitudinal. În clipele magice pline de inconștiență pe care le petreci în mijlocul unei galerii există entuziasm și încântare, o vrajă care învăluie jucătorii și spectatorii deopotrivă extaziindu-le simțurile.

E ceva minunat care din păcate după un inspir adânc dispare readucându-te la treburile cotidiene. Astăzi stadionul din Parcul Municipal este trist și gol. O formă fără fond peste care plutește amintirea unui mit frumos „Gloria Bistrița” și umbra Lordului, căruia îi dorim odihnă veșnică între stele.

Mircea Gelu Buta