În anul 1933 naționala de fotbal a Regatului României câștiga pentru a doua oară Cupa Balcanică. În ultimul meci, selecționata României s-a impus în fața Iugoslaviei cu scorul de 5-0. Presa vremii relata că în cele 90 de minute jucătorii români au bombardat poarta iugoslavilor. După ce în prima repriză au marcat cinci goluri, în cea de-a doua s-au limitat la o demonstraţie foarte reuşită. Au marcat: Bindea – min. 7; Ciolac –  min. 11; Bodola – min. 13 și  35; Dobay – min. 42[1].

Echipa României antrenată de Costel Rădulescu a fost formată în majoritate din jucători ardeleni, doar Emerich Vogl – căpitanul naționalei provenea de la Juventus – București. Ceilalți coechipieri au fost: Andrei Sepci (U Cluj), Gheorghe Albu (Gloria Arad), Iosif Morawetz (RGMT[2]), Rudolf Kotormany (Ripensia), Eugen Lakatos (Ripensia), Silviu Bindea (Ripensia), Nicolae Kovaci (CAO[3]), Gheorghe Ciolac (Ripensia), Iuliu Bodola (CAO), Stefan Dobay (Ripensia). La meciul disputat pe terenul ONEF[4], care avea primul gazon cu drenaj din România, a asistat şi prințul moștenitor Mihai, viitorul rege al României.

Dacă pentru suporteri clasarea echipei României a fost un motiv de sărbătoare, nu același lucru îl putem spune despre o parte a politicienilor, iar articolul publicat în „Neamul Românesc” de către Nicolae Iorga ne clarifică mentalitățile acelor timpuri. În textul intitulat „După «victorie»”, ilustrul istoric scria: „Să-mi fie permis să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o România contra Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei la recenta Balcaniadă. Nu înţeleg de ce ne-am bucura de faptul că am jignit, prin demonstraţiile noastre, nu numai nişte presupuşi adversari ca bulgarii, ci un aliat şi un prieten cu care n-avem nimic de împărţit.

Nu înţeleg iarăşi de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii României asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de cîteva mii de oameni, în frunte cu Prinţul Moştenitor şi cu preşedintele Consiliului.

Şi mai ales nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie şi în acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior, a echipei tricolore. Şi am crezut că trebuie să arăt şi altora, care poate sunt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceea ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi uşuratece”[5].

Replica a venit în Gazeta Sporturilor din partea dramaturgului Mihail Sebastian, care intuia deja evoluția fenomenului: „E manifestarea de viață modernă, cea mai apropiată de instinctul maselor și de orientarea timpului nostru”[6].

În romantica perioadă interbelică, boierii care practicau automobilismul, dețineau caii de curse, jucau tenis sau rugby, au lăsat treptat locul tinerilor ridicați de pe maidanele marilor orașe, care au devenit idolii unor tribune din ce în ce mai pline. Erau vremuri când jucătorul era însuflețit mai mult de admirația publicului decât de câștiguri de altă natură. „Scopul nostru nu este acela de a crea campioni, ci oameni sănătoși. Nu record, ci armonie, nu ură, ci camaraderie; nu victorie personală, ci victoria națiunii; nu specula, ci jertfa”, le spunea studenților, în anul 1932, Prof. Dr. Iuliu Hațieganu, îndemnându-l pe studentul la medicină Ioan Brateș (1912-1969) să scrie Imnul pentru „U” Cluj.

După cel de-al Doilea Război Mondial, viața sportivă din România, subordonată autorităților de partid și de stat, a fost plină de paradoxuri. Vechile cluburi „Ripensia”, „Chinezul”, „Venus” etc. s-au desființat și s-au  înființat altele noi. Astfel, în anul 1947, a a luat naștere Clubul sportiv al Armatei, care din anul 1961 a purtat numele de „Steaua București”. Încă de la înființare, echipa de fotbal a fost promovată direct în prima divizie prin eliminarea lui „Carmen București”, echipa avocatului Ionel Mociorniță. Un an mai târziu, „Dinamo”[7] echipa Ministerului de Interne, a fost și ea acceptată direct în primul eșalon. Ani la rând, prin diferite metode, armata și miliția au reușit să controleze fotbalul românesc. Încăierările din tribune dintre ofițerii de armată și cei de la Interne, precum și presiunile asupra arbitrilor au devenit proverbiale.  La o partidă de fotbal din luna noiembrie 1956, dintre echipele „Progresul” Bistrița și „Locomotiva” Dej, la un moment dat miliția a îndepărtat spectatorii din jurul uneia dintre porți. În acel moment medicul bistrițean Ioan Negulescu, mare amator de fotbal, a vociferat: „Uite, Miliția care trebuie să facă ordine dărâmă ordinea și dacă este așa o să-i dărâmâm noi pe ei”[8].   

România comunistă era un stat totalitar. Fotbalul făcea parte din sfera publică, iar toate cluburile se aflau prin urmare sub controlul direct al Partidului. Autoritățile locale și/sau centrale se implicau în administrarea acestora, în special a echipelor de fotbal, influențând transferul unor jucători, pentru care se duceau puternice lupte de culise. Bârfele din acea vreme sunt multe. Așa erau vremurile. Nu conta câte cornere se dădeau în prima repriză sau dacă se marcau mai multe goluri în ultimele 15 minute. Zvonul sportiv era „Rege” atunci.

Odată cu instalarea la conducerea județului Bistrița-Năsăud a primsecretarului Mihai Marina, în iunie 1978, sportul județean, inclusiv echipa de fotbal „Gloria Bistrița” a început să se situeze pe locuri de frunte în ierarhia națională. În Campionatul 1979/1980, „Gloria” concura cu „Corvinul Hunedoara” pentru a promova în divizia A. Jocul direct de la Bistrița era decisiv. Dacă în prima repriză „Gloria” s-a dovedit superioară, spre final hunedorenii au reușit să învingă. La „colțul de la Tribunal”, unde obișnuiau să se adune microbiștii a început să se facă auzite voci despre cele zece vagoane de fier beton necesar la construcția blocurilor de locuințe din oraș și la edificarea tribunei stadionului.

În ediția din anul următor, principala adversară a „Gloriei Bistrița” a fost  „Gloria Buzău”. Jucătorii bistrițeni au reușit să învingă la un scor fără drept de apel (4-0). Înaintea meciului buzoienii au încercat să câștige bunăvoința bistrițenilor, oferindu-le zece vagoane de grâu pentru cele două puncte puse în joc. Primsecretarul Mihai Marina, care fusese informat, l-a împuternicit pe șeful agrculturii bistrițene să le comunice „Suntem de acord. Pentru zece vagoane, le vom da cel puțin 3 sau 4 puncte…”. Așa se face că pe teren oaspeții au primit ce li se promisese, 4 goluri spectaculoase. Erau vremuri când fotbaliștii erau fotbaliști. Din păcate, viața cotidiană din România anilor ʼ80 însemna goană după alimente și frecvente întreruperi ale curentului electric, frig în case și magazine goale, iar performanțele sportive reprezentau doar un substitut pentru confort.

După ce fotbalul din România a fost dezlegat de chingile politice, în urma evenimentelor din decembrie 1989, echipa „FC Gloria” cu Jean Pădureanu președinte și Remus Vlad antrenor, a reușit să promoveze în divizia A. A fost împlinirea visului de decenii a iubitorilor de fotbal din burgul bistrițean.

Cele 22 de ediții ale Ligii I de fotbal a României (1990-2013) în care „Gloria” a fost prezentă la startul întrecerilor, s-au constituit într-o mare performanță pentru Bistrița, iar acest lucru se datorează în mare parte așa cum scria Ovidiu Ioanițoaia într-un număr din 2007 al Gazetei Sporturilor: „Fotbalul bistrițean îi datorează imens lui Jean Pădureanu. Asta deoarece fără cel supranumit «Lordul», în afara devotamentului, dibăciei și stăruinței lui, «Gloria» n-ar fi rezistat. Tata Jean a reușit să strângă în jurul echipei energiile și banii unui oraș, ba și pe ale unui întreg județ.”

Am realizat peste ani că uitându-te la fotbal reușești să vezi lumea în care trăiești în tot ce are mai frumos, dar și mai înspăimântător, în tot ce are mai strident, în manifestările ei de avuție și de putere financiară. Suporterii nu sunt totuși niște marionete ale puterii și nu sunt nici proști. Știu ce se întâmplă, care e regula jocului și ce trebuie făcut din punct de vedere al banilor pentru construirea și menținerea unei echipe de succes. Aceeași suporteri știu însă că în acele clipe magice și iresponsabile ale jocului există entuziasm și încântare, o formă a fotbalului care se înalță sclipitoare deasupra conținutului, o vrajă împrăștiată de extazul simțurilor. Ceva care ia naștere și trece…Iar pentru Lord, somn liniștit în ceruri!

Bistrița, 22 martie 2024                                                Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta

[1] „Balkan Cup (for Nations) 1933”. RSSSF.

[2] RGMT = Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor Timişoara

[3] CAO = Clubul Atletic Oradea

[4] Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică (O.N.E.F.), înfiinţat în anul 1921, făcea parte din structurile naţionale pentru încurajarea practicării educaţiei fizice. În anul următor a fost înfiinţat Institutul Naţional pentru Educaţie Fizică (INEF), pentru pregătirea profesorilor de specialitate. Între anii 1950 -1980, când a fost demolat, stadionul a purtat denumirea de stadionul „Republicii”.

[5] Nicolae Iorga, „După victorie”, Neamul românesc, Anul XXVIII, nr. 127, Iunie 1933, p. 1.

[6] Mihail Sebastian, „Între stadion și bibliotecă”, Gazeta Sporturilor, Anul XI, Nr. 1204, Iunie, 1933 p. 1.

[7] Echipa de fotbal „Dinamo” s-a format prin contopirea echiperi „Ciocanul”, reprezentatna comunității evreiești bucureștene și Clubul din Obor „Unirea Tricolor”.

[8] CNSAS, Dos. nr. 16827, f. 18.