Lui Elisei, Bistrița i-a retras numărul odată cu încheierea carierei și mai mult, i-a organizat o gală deosebită în cinstea întregii performanțe sportive. Ținând cont de acest aspect, Laurei atunci ar trebui să-i ridicăm cel puțin o statuie! Nu o spun cu răutate la adresa uneia din cele mai mari extreme din istoria României, însă Bistrița a dat lumii prea puține nume mari în rândul handbalului feminin de înaltă clasă, iar contribuția Laurei la ceea ce a însemnat handbalul bistrițean de performanță e net superioară celei aduse de Elisei, sau a oricărei alte jucătoare ce și-a lăsat vreodată amprenta pe handbalul prestat în micul nostru burg săsesc. Nu încape discuție că palmaresul e mai puțin bogat decât cel agonisit de jucătoarea din Focșani, însă mă raportez strict la impactul avut asupra performanței locale, atât în ceea ce privește activitatea de la Gloria și fosta CSM, cât și referitor la succesele handbalului juvenil de aici.
Odată cu retragerea aceasta, Pristăviță pășește într-o galerie restrânsă și selectă a jucătoarelor cu origini bistrițene, ce au avut un impact răsunător pe scena handbalistică românească, galerie din care mai fac parte Maria Aurelia Bosi, Carmen Mican, Geta Diniș Vârtic, Valeria Motogna Beșe și Mihaela Ani Senocico. De scos în evidență este faptul că dintre numele anterior enumerate, doar Vârtic, Mican și Senocico au jucat acasă, pentru publicul bistrițean. E clar, conjunctura de moment nu a fost una favorabilă să le vedem mai mult pe aici, totul datorându-se inexistenței unui club bistrițean cu pretenții, până la apariția proiectului pus pe picioare de Horațiu Pașca.
Laura, alături de colegele ei de la acea vreme, a fost prima din istoria Bistriței, ce a pus în jurul gâtului o medalie națională de aur la categoriile juvenile. În lipsa unei echipe adevărate de senioare a orașului, a luat drumul Clujului și a HCM-ului băimarean, aici, în apropierea Bistriței, și s-a alăturat ulterior CSM-ului local, plonjând din Liga Campioniilor direct în eșalonul secund. A pus umărul la promovarea echipei în prima ligă, a fost căpitanul echipei, a contribuit din plin la trei medalii naționale de bronz, două medalii similare în Cupa României și una de argint în Cupa EHF European League.
Ba mai mult, dacă nu mă înșel, e cel mai longeviv și constant om al Gloriei din întreaga scurtă istorie a echipei de suflet a bistrițenilor. Un foarte scurt concediu de maternitate a ținut-o departe de parchet, și când mă refer la scurt, vreau doar să amintesc cum, la nici 10 luni după ce a devenit mămică, era prezentă cu juniorul ei la Europenele din 2022.
Pe lângă tristul amănunt că în afară de Țanc, Gloria rămâne fără bistrițence în lotul de senioare, mai doresc să punctez și faptul că la nivelul primei ligi și a naționalei României, momentan, ne bucurăm de o singură bistrițeancă cu reale șanse de a cucerii culmi înalte, în persoana Dacianei Hosu. Cine știe cât va mai dura (deși sper să fiu repede contrazis de aparatul juvenil al soților Evi), până Bistrița va produce o nouă stea în lumea handbalului național și, de ce nu, a celui mondial.
Și atunci vă întreb și pe voi, dacă Valentinei, Bistrița i-a retras numărul de joc și a organizat o adevărată sărbătoare handbalistică în onoarea ei, ce e de făcut pentru a ne arăta aprecierea față de fata asta deosebită, născută și crescută aici, ce a oferit o contribuție importantă pe plan local în domeniul ei de activitate?
Poate Laura nu vrea prea mare tam-tam făcut în jurul ei și a retragerii din carieră, dar un mural prin arena TeraPlast, poate chiar alături de celălalte glorii handbalistice bistrițene sau un bust pe vitoarea alee a personalităților sportive din oraș (în cazul în care aceasta va fi materializată vreodată), nu sună deloc rău.
Tiberiu Titieni
Ultimele comentarii