Mă bufnește „râsu’-plânsu’” când o sală întreagă e rugată să se ridice în picioare pentru „intonarea” imnului Champions League. Mă întreb dacă nu cumva am ajuns să căutăm semnificații acolo unde ele pur și simplu nu există. Serios acum, pe cine inspiră cu adevărat un imn birocratic, al federației? Este ca și cum te-ai ridica la cinema pentru a onora spotul publicitar dinainte de film. Cam atât de lipsit de sens mi se pare acest gest.

În mod normal, ne ridicăm în picioare pentru imnul național, un simbol profund, încărcat de istorie și patriotism. Dar când vine vorba de un imn al unei competiții, senzația este alta: o melancolie bizară, ca un exercițiu forțat de respect pentru o instituție care, în esență, reglementează și organizează un sport. E ca și cum ai aduce un omagiu unei reguli de circulație, și asta de fiecare dată când intri pe o stradă cu sens unic.

Cât despre solemnitatea momentului… ei bine, cam greu să nu ridici din sprânceană când vezi cum o echipă de jucătoare și un public întreg se ridică la unison pentru a onora o organizație. Nu contest faptul că federațiile au rolul lor important, dar hai să fim realiști.

Nu e vorba că gestul nu ar avea o urmă de respect. Ba din contră, poate că ar trebui să recunoaștem munca din spatele unui turneu bine organizat. Dar, în același timp, nu putem ignora senzația că acest tip de “ceremonie” transformă ceva obișnuit într-un spectacol inutil.

La finalul zilei, sportul este despre spectacol, emoție, rivalitate, nu despre oficiul de reglementare. Ridicarea în picioare la un imn de competiție este, în fond, o formalitate care nu atinge sufletul, ci mai degrabă ridică întrebări: „De ce, exact, facem asta?” sau poate chiar: „Ce urmează? Un imn pentru comisia de arbitraj?”.

Repet, sportul ar trebui să fie un prilej de emoție autentică, nu o scenă pentru manifestări forțate de loialitate față de un aparat administrativ.

Tiberiu Titieni