Mămăliga bistrițeană naște monștri

Proiectul propus recent de o firmă privată care vrea să transforme baia populară într-un centru de wellness a fost respins în Consiliul Local. Pedeliștii s-au gândit că-i musai vreo șmecherie de-a pesediștilor la mijloc și că redevența de 30.000 de lei pe an e prea mică pentru concesionarea unui pământ în mijlocul parcului. Nu zic că n-or avea dreptate, așa cum și primarul Crețu are, când susține că atitudinea celor din PD-L pe acest subiect e una păguboasă. Atâtea șmenuri s-au făcut până acum în acest oraș, încât fiecare se teme de furat și îl consideră hoț pe cel din fața lui, chiar dacă acesta are intenții nobile. Fiecare tabără are partea ei de dreptate, pedeliștii să fie circumspecți cu un teren atât de valoros, iar pesediștii să țină aproape de cineva care vrea să investească într-o bază sportivă pe criza asta. Aflat la mijloc, adevărul n-o să iasă niciodată la iveală și n-o să avem degrabă altceva decât ruine și pișați în mijlocul parcului. Luptând fiecare pentru partidul lui, într-un echilibru politic ineficient uneori, consilierii bat pasul pe loc și orașul suferă. La fel se întâmplă și în Consiliul Județean, unde lucrurile sunt și mai complicate și totodată blocate. În aceste condiții, noi, cei de pe margine, n-ar trebui să fim simpli spectatori. Ar trebui să punem presiune, într-acolo unde vrem să mișcăm lucrurile. Cu toții ne dăm știutori și analiști, victime ale unui sistem politic corupt, dar nu facem nimic concret pentru a schimba ceva. Uneori ar fi suficient să fim prezenți în număr mare la ședințele consiliilor, care sunt publice. Alteori să protestăm categoric atunci când simțim că se fac nedreptăți. Societatea civilă bistrițeană e redusă la nivelul unor comentatori anonimi pe forumuri sau la două-trei personaje care sună constant la emisiunile locale de televiziune. De multe ori ai senzația că bistrițeanului îi poți construi o arteziană în dormitor și el tot nu se opune, nici măcar nu te întreabă ce cauți în casa lui. Mămăliga românească ce mai explodează câteodată prin alte zone ale țării, în Bistrița nu bubuie nici dacă o fierbi cu praf de pușcă. Încă un bazin de înot ar fi imperios necesar într-un oraș în care sedentarismul pare la el acasă. Apar crâșme noi ca râmele după ploaie, autorizate sau neautorizate. Se construiește în draci, cu acte sau fără acte. Se scurg bani din buzunarele noastre ca nisipul dintr-un sac găurit. Dispar copaci, parcări, terenuri de sport în văzul tuturor și nimeni nu reacționează în vreun fel. Nu zic să ne legăm cu lanțuri de macarale și nici să ne dăm foc în fața autorităților, dar măcar să ne spunem punctele de vedere ferm și public. Avem o frică bolnavă că cineva ne-ar putea face rău dacă ne spunem părerea. Că vorbim despre Gloria, despre Primărie, despre Baia Populară sau despre orice, ne temem mai ceva ca pe vremea lui Ceașcă. Ori așa, fără să punem presiune măcar ca o galerie la fotbal, n-o să ajungem niciodată să fim mulțumiți de deciziile pe care le ia clasa politică, bucuroasă că n-o deranjăm decât la alegeri.