Ja la mișto!

Când câștigi, miștocărelile și ironiile pot fi simpatice. Când ești pe val, să spui că îți place când îți vibrează telefonul în pantaloni poate stârni zîmbete printre masculi. Și poate chiar niște fiori nevinovați printre fătucile care așteaptă excitate un parfum de fotbalist. Merge câte-o glumiță, păstrează atmosfera destinsă, e de bine. Mai ales într-o cazarmă riguros clădită de Sabău și ermetic închisă de Halagian. Dar când pierzi meci după meci, parcă nu mai gustă nimeni poantele tale de navetist.

”Ia carnetul meu de antrenor și hai pe bancă” e ironia favorită a lui Șumudică atunci când nu-i convine vreo întrebare de pe margine. Și toooot o repetă, ca un papagal, pigmentând-o cu alte mici sau mari bădărăneli în fața presei. O glumă nesărată, o replică ieftină, la îndemână atunci când n-are răspunsuri pertinente. Căci ce răspuns ar putea avea la întrebarea ”de ce bagi fundași atunci când vrei să egalezi?”. Nu trebuie nici să ai carnet de antrenor și nici măcar să fi jucat vreodată altceva decât fotbal cu nasturi, ca să-ți dai seama că atacanții sunt pentru atac și apărătorii pentru apărare. Ori când tu, mare miștocar, forțezi egalarea la Cluj cu Năstase, iar cu Steaua încerci să egalezi introducându-i în ultimul sfert de oră pe Dan Matei și Velcovici, măcar ai bunul simț și acceptă să te întrebe cineva ce-ai avut în cap. Asta dacă tot vii în fața presei după meciuri. Fiindcă de-aia vii, să fii întrebat. Noi, fraierii, cu sau fără carnete de antrenori, dar cu legitimații de ziariști, avem rolul de a întreba. Și tu, antrenorule cu carnet de mistocar, pardon, invers, mistocarule cu carnet de antrenor, să ne răspunzi. Nu pentru noi, ci pentru cei care vin la stadion și-ți plătesc ție salariul. Înțelegi, nea Marius? Bistrița te-a primit cu brațele deschise. Presa locală te-a apreciat atunci când ai reușit lucruri bune. Îți recunoaște potențialul. Îți mulțumește pentru toate cele minunate. Are încredere în tine. Chiar te simpatizează. Dar nu sări calul. Respect-o și vei fi respectat.