înjurățeii

Liga a IV-a s-a curățat serios în ultimii ani. Incidentele majore, cu arbitri fugăriți prin porumb, au devenit istorie sau cel mult cazuri extrem de izolate. Nivelul fotbalistic a crescut și probabil și nivelul arbitrajelor. Infuzia de jucători din Bistrița a băgat puțin la apă spiritul și mândria țăranului iubitor de fotbal din satele județului dar a adus un plus de civilizație.

Așa se face că Paul Tămaș, un arbitru care a avut experiențe neplăcute în trecutul cenușiu al fotbalului județean, a acordat acum trei roșii și două penalty-uri la Rebra, împotriva echipei din localitate și a scăpat teafăr. Dar, oricât s-ar civiliza fotbalul din județ, din România și din lume, nu vor dispărea niciodată înjurăturile. Injuriile sau înjurăturile apar inevitabil la nervi, când e tensiune sau când jucătorii sunt frustrați de neputința proprie. Fie că-ți înjuri coechipierul, fie că înjuri aiurea, dacă nu-ți iese o pasă sau un șut, înjurătura e o formă de a te descărca. Condamnată de multă lume și folosită, de multe ori, de aceeași care o condamnă, înjurătura e la ea acasă pe stadion. Fie că e strigată în cor, de galerie, fie că e folosită pe teren, înjurătura face parte din jocul de fotbal. Tămaș a fost înjurat de prietenul său Tanco pe teren și a fost emilinat, pentru ca să-și ceară scuze la finalul meciului. Înjurăturile sunt acceptate pe stadion și numai ipocriții pot spune că nu-i așa.

Lecția negativă ne-a dat-o însă un fotbalist profesionist al Gloriei, Robert Săceanu, care a înjurat un spectator la finalul meciului pierdut rușinos cu Clujul. Când toți au intrat la cabine cu capul plecat, Săceanu a avut tupeul să ridice privirea și să înjure un spectator, care l-a huiduit sau l-a înjurat, la rândul său, pe bună dreptate, am putea spune, ținând cont că omul a plătit bilet să-i vadă lui evoluția jalnică. Generic vorbind, cei care înjură pe teren ar putea fi numiți „înjurăței” și tot generic vorbind, Săceanu poate fi numit, fără probleme, nesimțit.

Augustin Danci