Hai să ne oprim din isterie! Ia să vedem cu-adevărat ce fel de exemplu e Tibi Ușeriu! Un editorial de Adrian Linca

E sport sau nu e sport? Ce-a făcut Tibi Ușeriu e sau nu e o performanță sportivă? Poate sau nu poate să fie un cetățean de onoare? Merită statuie în școli sau nu e chiar un exemplu potrivit pentru copiii noștri?

Există multe, foarte multe definiții ale performanței sportive.  Însă, una general valabilă, la îndemână, e cea care zice că ”noțiunea de performanță are ca notă distinctivă rezultatul deosebit, remarcabil, obținut de un om într-o probă, încercare sau întrecere… rezultat măsurat al unei prestații, activități sau aptitudini”

Se pune apoi problema dacă ceea ce face Tibi e sport sau nu e sport. Dar și aici ne lămurește repede DEX-ul, ca să nu intrăm prea mult în detalii: ”Sportul este un complex de exerciții fizice și de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări și de a educa voința, curajul, inițiativa și disciplina; fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activități.

Buuun, deci, ne-am lămurit. Să te întreci cu alți oameni pe o distanță anume, cu rezultate măsurate, în scopul de a-ți dezvolta unele calități umane e sport, iar dacă reușești ce-ți propui e o performanță. Așa că, ce-a făcut Tibi Ușeriu e și sport, e și performanță. Forțând un pic nota, eu zic că e chiar mai mult de atât. Nu e doar performanță în sport, ci e performanță într-un sport extrem, adică un gen care implică și o doză mult mai mare de periculozitate.

Sigur, că e un pic diferit față de ce știam noi până acum despre sportul de performanță. Însă lumea se schimbă și n-avem de ales decât să ne adaptăm. Nici grecii nu-și imaginau acum o mie de ani că biatlonul, adică o goană nebună pe niște scânduri înguste și trasul la țintă, nu cu arcul ci cu o sculă deșteaptă ce aruncă bile de fier, poate fi sport de performanță. Și uite că e.

Însă! Hai să rămânem totuși cu picioarele pe pământ. O astfel de performanță, adică să ajungi de la punctul A la punctul B, fie și în condiții extreme, pe distanțe lungi și la frig intens, nu se poate compara cu una obținută într-un sport convențional, la o olimpiadă, la un campionat mondial sau continental.

E o minune ce-a făcut Tibi, să ne-nțelegem, dar totuși o minune mai mică decât cele realizate de oamenii care urcă pe podiumuri în întreceri cu reguli extrem de clare și de stricte, experimentate în sute de ani, care cern atât de mult valorile încât e imposibil să ajungi la vârf peste noapte.

Ai zero șanse să ajungi campion olimpic dacă te-apuci de sport la 40 de ani și alergi prin parcuri. Ai avea nevoie, pe lângă voință, curaj, determinare și de alte aptitudini pe care nu le poți deprinde de unul singur, în 2-3 ani, ci doar cu multe instrumente, antrenamente și chiar talente, intrând în competiție directă cu cei mai buni oameni care fac exact ce faci tu.

Cu tot respectul pentru Tibi Ușeriu, dar el a făcut performanță într-un sport dintr-o nișă foarte îngustă și nu vom ști niciodată dacă nu mai sunt alte sute sau mii de oameni pe planeta asta care ar putea să facă ce-a făcut el. În schimb știm sigur că ce face Messi nu pot 10 în lumea asta. Că ce-a făcut Nadia sau Ilie Năstase nu putea nimeni, cu certitudine, la acea vreme. Iar ce face Cristina Neagu n-ai cum să înveți în pădure la Tășuleasa.

Performanța lui Tibi Ușeriu are atâta rezonanță fiindcă omul vine dintre noi, oamenii de rând. El confirmă ideea că sportul de performanță se amestecă încet- încet cu sportul de masă, cu sportul pentru toți. Adică omul de 30-40 de ani, care a ratat junioratul, ba chiar are și-un pic de burtă, vrea și el să se miște, să se lupte cu alții ca el, nu doar să privească la televizor cum o fac cei care au luat startul de mici. Și-atunci își ia bicicleta, rolele, sau pur și simplu adidașii în picioare și încearcă să-și depășească, prin sport, limitele lui. E foarte bine că se întâmplă așa. Din acest punct de vedere Ușeriu e un exemplu. Și poate din multe alte unghiuri, pe care nu le citesc eu.

Însă nu e un exemplu potrivit pentru copiii care se antrenează 3 ore pe zi, de la 5 ani, la bârnă sau paralele, de pildă. Pentru cei care merg la școală zi de zi, învață o meserie, trag de ei s-ajungă la școli înalte și deștepte ca să se realizeze în viață.

Mesajul pentru ei e la fel de clar, dar în sens invers: nu te mai chinui, prostule, că nu are rost. Îți trebuie 15 ani să ajungi la Olimpiadă sau 20 de studiu și practică într-o meserie ca să ajungi la succes. Chiar dacă iei medalie ori ești director de multinațională, n-o să ajungi niciodată la popularitatea lui Ușeriu, la imaginea, faima și, de ce nu, la banii lui (presupunând că de-acum înainte ar putea scoate mulți bani din ceea ce face).

Uite, freac-o până la 40 de ani, fă și prostii dacă vrei (ohoo, Tibi a făcut destule), la ce bună atâta trudă. Dai un tun în partea a doua a vieții, îți speli imaginea și impactul e de 100 de ori mai mare, omenirea o să-ți facă statuie.

Așa că, hai să fim un pic mai atenți cu treaba asta. Să nu exagerăm și să încercăm să înțelegem cum stau lucrurile. Să ne bucurăm din tot sufletul de isprava bistrițeanului, dar să n-o dăm, totuși, în isterie. Până la statui prin școli și titluri de cetățean de onoare mai e cale lungă. Mai mult, hai să fim serioși, Tibi n-are nevoie de presiunea asta pe umerii lui.

De altfel, cu mici retușuri, el însuși le zice foarte bine: ”Unii oameni spun că e o performanță sportivă ce am făcut eu. Dar eu nu am considerat-o niciodată o performanță sportivă, ci o performanță în plan personal. Când vorbim de așa ceva, vorbim de campionat mondial, de olimpiade, de oamenii care trăiesc din sport și care fac cu adevărat performanță și nu de sportivi amatori care sunt considerați anormali” spune mereu, cu un aer de modestie, de sinceritate, care-i șade bine unuia ce până acum 2 ani era un ilustru necunoscut. 

Adrian Linca

 

 | 1.320 vizualizări

Author: super-sport-administrator

Share This Post On

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *