EDITORIAL, Adrian Linca: Libertatea presei locale, adevăr sau provocare?

 

Puțini sunt cei care recunosc pe față că au constrângeri de toate felurile, că nu îndrăznesc nici măcar să-și imagineze anumite subiecte, că ar sucomba imediat dacă s-ar lansa cu altfel de întrebări. Că televiziunea aia nu poate ataca un partid, că ailaltă nu-și permite să se ia de primar, că un ziar a fost vândut cu totul celor de la putere sau că nu te poți opune intereselor economice pe care le are unul sau altul, pe online, în eter sau pe hârtie. Din comodidate, frică sau nepricepere, ziariștii bistrițeni au devenit niște roboți care spun și scriu mereu aceleași și aceleași lucruri, setate să nu supere pe nimeni. 

 

 

Despre ziariști 

 

Fiecare ziarist, în funcție de instituția la care lucrează, denaturează adevărul ca să se flateze ori să să nu-și rupă creanga de sub el. Presarii bistrițeni se umflă în pene care mai de care mai tare și se fac că nu văd mizeria, rutina și minciuna în care sunt nevoiți să se zbată zi de zi. 

 

Constrângerile economice sunt din ce în ce mai mari și se amestecă tot mai mult cu cele politice. Astfel, chiar dacă nu i se impune (deși de multe ori i se spune verde-n față ce are și ce n-are voie să facă) ziaristul își formează o autocenzură în funcție de interesele patronului, de mediul în care se mișcă acesta. De pildă, el știe că nu are ce ataca un anumit partid, că nu poate scrie despre anumite firme sau că n-are ce se apropia de anumiți oameni. 

 

Și-atunci se învârte pe lângă aceleași subiecte inofensive, se pierde în evenimente banale. La care, de regulă, e invitat prin mailuri și de unde transmite doar ce vrea organizatorul să vadă și să audă. Vorbim despre ziariștii bunicei, nu despre cei care oricum sunt degeaba în această branșă, tot mai mulți la număr. Și care, nu doar că sunt ținuți în lesă, dar nici nu se încumetă să iasă la bătaie cu subiecte rezonabile, unii conștienți că s-ar face de rușine prin felul în care le-ar trata. 

 

Evident, marea majoritate nu pot trăi decent cu banii puțini pe care-i primesc de la patroni. Fiindcă cele mai multe salarii în presa locală sunt între 5 și 15 milioane. Și-atunci au la îndemână mai multe variante pentru a-și completa veniturile: 

1. să accepte colaborări peste colaborări, care le complică programul și ajung în situația de nu face bine și temeinic aproape nimic

2. să se lase tentați de șpăgi și să facă, prin spatele patronilor, diferite jocuri politice sau economice

3. să caute publicitate pentru instituția la care lucrează sau pentru altele, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, o milogeală maximă și o umilință totală.

4. cu bani puțini, să-și facă afacerea lor: ziar, radio sau tv. Și să intre într-un amestec păgubos de presă și business, nepricepându-se bine să facă nici jurnalistică, nici bani 

 

Despre minciunile de trafic, audiență și vânzări

 

Minciuna e la rang de cinste când vine vorba despre audiență, trafic și vânzări. Nimeni din presa locală pe hârtie nu o să mărturisească vreodată cât vinde cu adevărat, nimeni din online nu o să dea în vileag trucurile de creșterea a traficului și niciuna dintre televiziuni nu va zice corect (de altfel nici nu știe) câți telespectatori are. De ce NIMENI nu s-a acreditat vreodată BRAT ori SATI, singurele barometre cât de cât recunoscute? De ce nimeni nu și-a dorit vreodată să-și măsoare ratingul adevărat? Răspunsul e clar. Pentru că nimeni nu riscă să se afle public că are doar vreo 2 cititori pierduți în spațiu sau 5 telespectatori rătăciți. Și astfel să-și piardă singurul instrument cu care se câștigă publicitate: gargara. Căci gargara, abureala și uneori prietenia sunt singurele criterii care aduc publicitate în presa locală. 

 

 

Despre patroni

 

Patronii presei bistrițene fac pe dracu-n patru să le meargă afacerea. Afacere care ar fi pe minus fără mici șmenuri, învârteli, șușanale, multe dintre ele în strânsă legătură cu politica și administrația. Uită deseori că obiectul lor de activitate e, totuși, presa. Și-atunci inventează genuri jurnalistice de criză, cum ar fi interviul pe bani sau reportajul pe barter, evident fără a-i semnala cititorului că are în față un material cumpărat.

 

Nu-i interesează altceva decât contul, care e mai mereu gol. Nu au timp, bani și chef de investiții, unii nici nu se pricep. Preferă angajați care vin pe bani puțini, slabi dar nepretențioși. Nu le pasă ce calitate are produsul pe care îl scot, fiindcă oricum nu-l vând pe criterii de performanță, ci pe gargară, cum vă spuneam. Fiecare dintre ei ar vrea să se scape, dacă ar putea, de această afacere, dar nu le dă nimeni nici un ban pe ea sau prea puțini față de cât își imaginează ei că merită. Evident, v-ați prins, cuvântul patron e un pic cam important în acest context și n-are conotațiile adevărate de pe piața muncii. 

 

Concluzii

 

Deci, să recapitulăm. Jurnaliștii se fac că lucrează în presă, patronii se fac că îi plătesc. Mai nou, nu se deranjează deloc unii pe alții, își cunosc foarte bine locurile. Ziariștii nu pun întrebări incomode, pentru că patronii n-au nevoie ca ei să pună întrebări incomode. Banii vin greu pentru că produsul e slab. Dar și pentru că cel care plătește publicitate nu pompează mult, fiindcă nu știe niciodată la câți oameni ajunge oferta lui. De aceea nu apar nici materiale adevărate, nici campanii sănătoase de publicitate.

 

E un cerc vicios în care, colac peste pupăză, politicul își bagă coada tot mai des. Aparent, cercul se învârte liber, dar de fapt e controlat și răscontrolat din toate părțile. Cenzura și autocenzura se completează reciproc atât de bine, încât rar dă ceva pe dinafară. Asta e lumea presei locale și nu are cum să fie altfel decât e orice domeniu de activitate din România. Adică praf și pulbere!

 

Adrian Linca