Dor de țară

Bistrițeanul Radu Negulescu a fost unul dintre cei mai mari jucători de tenis de masă din România. A plecat în Germania în anii de glorie ai comunismului, plecare pe care o consideră ca o trădare de țară, pe care nu și-o va ierta niciodată. A profesat ca medic ginecolog până anul trecut, având cabinetul său propriu. Și-a schimbat numele în Johann R. Wolf „pentru o mai bună încadrare în societatea germană”. Recent ne-a descoperit site-ul pe internet și ne-a scris un mesaj. A fost suficient pentru a-l contacta și a-i propune un interviu.

RADU NEGULESCU
– carte de vizită –

*          S-a  născut la 22 martie 1941, la Bistrița, primul copil în familia doctorului ginecolog Jean

*          Urmează clasele elementare, gimnaziale și primele două de liceu la Școala Medie Mixtă Bistrița (Colegiul Național „Liviu Rebreanu” de azi) ”“ pentru ca ultimii doi să-i urmeze la Cluj, fiind transferat aici pentru a juca și fotbal la Știința Cluj, și tenis de masă de performanță la Progresul, apoi CSM Cluj (1957).

*          Joacă fotbal la juniorii Științei Cluj, ajunge în lotul seniorilor, dar abandonează fotbalul în favoarea tenisului de masă și a studiului, devenind student la Medicină, după două încercări nereușite (dosarul său era ”pătat” de cabinetul particular avut de tatăl său la Bistrița)

*          Palmares:
-           de cinci ori campion național de juniori
-           câștigător al Criteriului European al juniorilor (Constanța, 1959)
-           vicecampion european, în 1960 (considerată cea mai bună performanță individuală a sa)
-           campion balcanic în 1964, în proba de dublu băieți (cu Dorin Giurgiucă)
-           campion balcanic în 1966 în proba de dublu mixt (cu Carmen Crișan)
-           campion balcanic în proba de dublu băieți (cu A. Rethi)
-           de 5 ori câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu CSM Cluj ”“ în 1961, 1964, 1965, 1966, 1967 și în 1963 locul II
-           campion național cu echipa CSM ”“ de 11 ori (1959-1969)
-           campion național de seniori în proba de simplu în 1959, 1961, 1962, 1964, 1966, 1967
-           campion național în proba de dublu băieți, în 1961, 1962, 1963 și 1964 (cu Adalbert Rethi); 1967 și 1968 (cu Dorin Giurgiucă)
-           campion național în proba de dublu mixt în 1964 (cu Maria Alexandru)
-           în mai mulți ani, în primii 10
sportivi ai regiunii Cluj
-           maestru al sportului

*          s-a stabilit în Germania din 1981
*          are doi copii și doi nepoți, unul în vârstă de 5 ani, iar celălalt de 7 luni

            Ce face și cu ce se ocupă acum bistrițeanul Radu Negulescu?
Radu Negulescu este, de la 1 ianuarie 2007, pensionar. Până la 66 de ani am profesat ca medic ginecolog cu cabinet propriu în orașul Pulheim, situat între Köln și Düsseldorf. Acum scriu o carte: ”Amintiri„ din sport și din viața medicală. Pe plan sportiv joc foarte des golf și iarna schiez.
            Ce legături mai aveți în prezent cu tenisul de masă?
Sunt membru în Clubul Swaythling, din care fac parte numai foști participanți la cel puțin 3 campionate mondiale în calitate de jucători, antrenori sau căpitani. Plătesc o cotizație de aproximativ 30 de euro pe an și primesc un ziar informațional. La marile concursuri Clubul invită 10 membri. Cu o astfel de invitație am participat la campionatele mondiale de old-boys în Australia, prin 1992-93. Dar, în principiu, pot spune că din 1983 nu m-am mai antrenat, jucând numai ocazional. Ceva nostim: am câștigat în vara lui 2007 un campionat de plajă în Mexico!

„Plecatul din România era ca o boală molipsitoare”

            De ce și când ați ales Germania? Vreți să vă mai întoarceți în România?
Am plecat în Germania în 1981. De ce ? E greu de spus, pentru că mie și familiei mele nu ne-a lipsit nimic. Aveam o meserie bună, fiind medic primar și șef de lucrări, doctor în științe medicale la Clinica de Ginecologie II din Cluj-Napoca și eram primul și singurul din țară care făcea diagnostic ecografic, fiind totodată și pionierul metodelor de diagnostic prenatal al malformațiilor fetale. Aveam un nume, prin trecutul sportiv, soția mea era șefa unei farmacii, aveam doi copii sănătoși și o casă foarte frumoasă.
Politica nu mă deranja pentru că tot ce se spunea intra pe o ureche și ieșea pe alta, iar cu aplaudatul ne obișnuiserăm cu toții.
Erau multe lipsuri în acea vreme, pe care însă nu le-am resimțit. Cred că decisivă a fost părerea soției mele, care considera că pentru copii e mai bine să plecăm, să aibă o perspectivă de viitor. Tatăl meu, fiind de origine germană, am crezut că ne vom împământeni rapid în Germania.
Plecatul din România era  ca o boală molipsitoare. Oameni cu meserii în centre universitare, cu locuințe, mașini, doctorate considerau că următorul pas în afirmarea eu-lui, a urcării pe scara socială era plecarea din țară. Nu au plecat necăjiții care stăteau la
cozi, ci cei cărora le-a mers relativ bine, din diferite motive și nu toate serioase. Din păcate, suntem țara din est cu cei mai mulți intelectuali fugiți!!!
Dar rolul intelectualului este să fie alături de poporul lui, și la bine, și la rău. Sub acest aspect, consider plecarea mea din țară ca o trădare pe care nu am să mi-o iert niciodată. Trădare nu față de partid, ci față de țară, de steag și imnul ce mi s-a cântat pe podiumurile de premiere din lume. Nu este nici un pic de farseurism în aceste gânduri și nu mă exprim așa pentru că mi-ar merge prost în Germania. Eu am rămas foarte legat de țară și vin aproape în  fiecare an, chiar 3-4 săptămâni. Vin la mormântul tatălui meu și al bunicilor, la Bistrița. Acum nu m-aș mai întoarce definitiv. Și în România lumea s-a schimbat foarte mult. Spațiul mioritic a cam dispărut și banul este cel care dirijează viața și la voi, ca și la noi. Asta strică omul.
            Sunteți unul dintre cei mai mari sportivi pe care i-a dat Bistrița de-a lungul timpului. Care considerați că e cea mai importantă performanță obținută și care este secretul reușitei ca sportiv?
Cred că cea mai importantă performanță a fost obținerea celor două locuri II la Campionatele Europene de la Zagreb din 1960, la simplu băieți și dublu mixt alături de multipla campioană mondială Angelica Rozeanu. Secretul reușitei ca sportiv este, desigur, polivalent. Mai întâi trebuie să fie ceva talent, apoi foarte multă muncă, ambiție, perseverență, voință, renunțări, antrenori compleți (nu numai tehnicieni, ci și pentru condiție fizică individualizată și cu cunoștințe de psihologie sportivă), profesionalism și o anumită conjunctură, șansă, dacă vreți.

„Pe vremuri, unii sportivi erau preocupați mai mult de bișniță”

            Ați câștigat bani din sport? Era sportul o afacere pe vremea aceea?
Am fost în loturile naționale (juniori și seniori) din 1956 până 1968, bani nu s-au putut câștiga. Cred că pentru locul II la Europene am primit 1.500 de lei (o jumătate de salariu mediu pe vremea aceea), iar pentru cele 5 Cupe ale Campionilor Europeni nu am luat nici un schwantz. Erau însă ajutoare în bonuri de masă, ca indemnizație de efort, erau plecările peste hotare, uneori echipamente gratis. Din păcate, ca urmare a diferențelor sociale între lagărul comunist și cel capitalist, sportul a devenit pentru mulți o afacere, în sensul că mulți sportivi s-au apucat să facă bișniță, practic contrabandă. Se duceau în vest băuturi tari, timbre, piper etc. și se aduceau de acolo ciorapi de damă, fâșuri, pantaloni supraelastici, cărți de joc, inele de aur, etc. Aceasta explică de multe ori și fluctuațiile de formă ale unor jucători care erau, pe perioada concursurilor, preocupați să-și vândă și să cumpere marfa. Cam aceleași afaceri se făceau și în deplasările din țările socialiste.

„Nu mai există sport de masă în România”

            V-a afectat cu ceva regimul comunist? Credeți că e mai bine acum pentru sportivii români decât înainte de ”˜89? Au avut de suferit rezultatele sportivilor români odată cu trecerea la democrație?
Regimul comunist nu m-a afectat mai mult decât pe alți cetățeni. Bunicul din partea mamei a fost închis, casa și pământurile luate, cel din partea tatei a fost schimbat din funcția de mecanic șef la uzina electrică din Ploiești, eu am căzut doi ani la examenul de admitere la medicină, deși eram deja campion european de juniori, numai pentru că tatăl meu avea cabinet particular. Am fost însă o generație care a crescut sub un idealism lozincar, diferențele dintre teoria societății socialiste multilateral dezvoltate și aplicarea lor practică fiind uriașe.
Am fost educați, însă foarte uman: că toți oamenii sunt egali indiferent de sex, religie, naționalitate, culoare și numai în Vestul ”democratic„ mi-am dat seama că, eventual, trebuie să-ți fie rușine dacă ești turc, ca să nu mai vorbim de culoarea pielii. Deci, din punct de vedere etic, eram cu educația noastră deasupra occidentalilor.
Cred că sportul în general, atât cel de masă, cât și cel de performanță, a avut mai mult sprijin înainte de ”˜89 decât acum. Aceasta se vede prin rezultatele mai slabe la aproape toate ramurile sportive ale sportivilor, nu numai din România, ci din alte țări fost-socialiste, inclusiv Rusia și fosta RDG. Acum singura șansă a unor sportivi care doresc marea performanță este să găsească câte un sponsor îndrăgostit de sportul respectiv și care să le poată finanța toată pregătirea. Sport de masă se pare că nu mai există. Dacă cineva vrea să facă sport, atunci poate să facă pe cont propriu. E democrație!
            A existat un moment aparte în viața de sportiv? Ați pus vreodată viața de sportiv înainte de cea personală?
Momentul cel mai deosebit, și poate și cel mai inconștient, deoarece numai mai târziu am conștientizat ce am realizat, a fost câștigarea locului I la Campionatele Internaționale ale Belgiei, exact de ziua mea de naștere, 22 martie 1960, când împlineam 19 ani, la prima deplasare cu lotul de seniori în Vest.
Nu am considerat niciodată sportul ca pe o meserie, ci ca pe un hobby. Am vrut, în ordine, să fiu birjar, ordonanță, istoric, iar apoi numai medic, fără să fiu forțat de acasă să continui tradiția familiei. Am făcut sport de plăcere, tot îndrumat de acasă. Am ajuns la tenis de masă inițial, după o demonstrație văzută prin 1947 la Casa Poporului din Bistrița, făcută de așii de pe atunci veniți de la București și Cluj. Apoi, întâmplarea și relațiile au jucat și ele un rol, pentru că am ajuns într-un cantonament de juniori. Poate că, dacă nu cădeam la facultate doi ani la rând, nu aș fi ajuns în lotul de seniori.
Nu am renunțat la nici un examen pentru un concurs sportiv, dar am renunțat la multe petreceri și distracții pentru un scop sportiv.
Ce are în comun sportivul cu medicul? Cum s-au completat cele două pasiuni în cazul lui Radu Negulescu?
Atât cu medicina, cât și cu sportul am trăit de mic. Tatăl și unchiul meu (fratele mamei)  m-au îndrumat spre sport în general. Tata fiind medic (și unul deosebit) aveam medicina în casă. Deci nu mi-a fost de loc greu să continui acest dualism și în anii care au urmat.
În cei doi ani în care nu intrasem la facultate, deși terminasem liceul printre primii, am avut un program foarte spartan, dar efectuat fără greutate: din ianuarie până în octombrie, când se dădea următoarea admitere, în fiecare zi erau cel puțin 5 ore de învățătură, seara de la 6 la 9 antrenament de tenis de masă, de două ori pe săptămână de la 15 la 17 antrenamente de fotbal la Știința Cluj – juniori și de două ori pe săptămână antrenamente de baschet, tot la Știința-juniori. S-a întâmplat să joc duminica meci de divizie la ping-pong în Cluj și să fiu dus cu o motocicletă ca să joc meciul de fotbal la Câmpia Turzii. Vremuri frumoase…
În timpul facultății și apoi ca tânăr medic lucrurile au decurs la fel de armonios. Dificultăți am întâlnit numai de la fostul rector, profesorul Fodor, un bun medic și dascăl care, deși era ginerele lui Hațieganu, era un antisportiv declarat.
Sportul aduce în viață, în meserie, anumite atribute de care fiecare om are nevoie. Lupta pentru victorie e o luptă și pentru viața omului. Înfrângerea e ca și un caz pierdut. Trebuie să înveți să le suporți pe amândouă.

„Tatăl meu a înființat maternitatea din Bistrița”

            Care a fost idolul pe care l-ați urmat în viață?
Modelul meu în viață a fost tatăl meu, care a fost aproape jumătate de secol șeful maternității din Bistrița, pe care a și înființat-o și care a desfășurat o muncă de o deosebită calitate, în ciuda unor condiții empirice de lucru.
            A fost un moment în care ați ales tenisul de masă în detrimentul fotbalului? De ce? Ați alege și a doua oară același sport?
Rămânerea mea la tenis de masă s-a făcut printr-o înțelegere a celor două federații. A fost un „deal”: dezlegarea lui Octavian Popescu de la CFR București la Știința versus rămânerea lui Negulescu definitiv la tenis de masă. Mai târziu, antrenorul Teașcă, ce venise la Cluj, a încercat să mă readucă în lumea fotbalului. Eram însă la ping-pong deja prea departe…
Tenisul de masă este un sport foarte frumos, mai ales la un anumit nivel și între anumiți adversari. Acum nu l-aș mai alege, cu tot regretul, pentru că nu i se dă importanța cuvenită nici de către spectatori, nici de către medii. Câte articole apar despre tenis de masă într-un ziar de circulație? Ce premii se dau la concursuri mari? Pe de altă parte, volumul de antrenament pentru marea performanță este foarte mare.
            Credeți că românii și bistrițenii au apreciat cum se cuvine rezultatele pe care le-ați obținut? Ce părere aveți de cartea prof. Vasile Jimboreanu, în care este inclusă și viața dvs.?
Cred că în general în țară, inclusiv în Bistrița, m-am bucurat de multă simpatie și popularitate, mai ales pentru că eram un jucător ofensiv și recunosc că eram uneori furat de spectacol. Titlurile de Maestru al sportului și de Maestru emerit, ca și nominalizarea printre primii șaisprezece sportivi ai țării în 1959 (locul I – Iolanda Balaș) dovedesc o recunoaștere a valorii. Apoi au apărut și timbre cu echipa CSM Cluj de 5 ori câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni. Cred că încă nici o echipă românească, la nici o altă disciplină nu a obținut un asemenea rezultat!!! Cartea profesorului Jimboreanu am primit-o de la domnul Sănduță. Am citit cu plăcere atât paginile referitoare la mine, cât mai ales privind alți sportivi deosebiți din Bistrița, care au făcut și carieră universitară, ca domnul Gagea. Consider un noroc pentru Bistrița și bistrițeni că există un domn Jimboreanu care se ocupă de istoria sportivă a orașului într-un mod așa de profesionist.
            Credeți că s-au schimbat multe în tenisul de masă din ziua de azi? Cum priviți rezultatele sportivilor bistrițeni de acum?
Tenisul de masă actual este mult schimbat față de ”vremea mea„. Mai întâi regulamentul, apoi diametrul mingilor și se pare că și înălțimea fileului. Apoi jocul are tendința să trăiască din servicii cu efect, urmate de lovituri decisive imediate, pe linia-serviciu și atac la fileu de la tenis. Mingile spectaculoase sunt deosebite, dar rare, pentru că nu se ține mingea în joc. Pentru neinițiați foarte multe meciuri sunt de aceea neatrăgătoare.
Nu i-am prea văzut la lucru de jucătorii români în ultimii ani. Mi-a plăcut Șteff, pe care am văzut-o la Campionatele Europene de la Bremen, când a ocupat locul II. Apoi i-am văzut la TV la Europenele de la Belgrad pe Crișan și pe Creangă. Pe ceilalți nu i-am văzut și nici nu-i cunosc, din păcate. La fotbal urmăresc și mă  bucur de cum se prezintă Gloria, deși ar putea mai mult căci… prune sunt destule! Acesta este un apropo la faptul că pe vremuri, când și tatăl meu era în conducere, se vindeau prune ca să se cumpere jucători și nu numai jucători…

„Nu știu cine ar putea să-l egaleze pe Gheorghe Bozga”

            Ce credeți că va face Adrian Crișan la Olimpiadă?
Orice campionat în China are alte condiții de desfășurare decât unul normal, mai ales la tenis de masă, unde chinezii domină lumea. Dacă Crișan ajunge în primii 32 sau în primii 16, va fi deja un rezultat foarte bun. El are un joc foarte bun și teoretic poate învinge pe aproape oricine. Depinde de ce tragere la sorți are.
            Credeți că meritul antrenorului Gheorghe Bozga este decisiv în rezultatele acestor sportivi?
Pe Ghiță Bozga îl cunosc foarte puțin, el era puști când venise la juniori, la noi, la CSM-Cluj. Accidentul pe care l-a avut ne-a privat de un talentat și de un bun jucător. Am regretat cu toții ce i s-a întâmplat. Știu însă de la Șerban Doboși că este un antrenor de nădejde, muncitor, didact, cu un ochi bun în selecționarea talentelor și că folosește metode moderne de antrenament. Rezultatele pledează pentru el.
            Sunt antrenori care să vină din urmă, care să reușească cel puțin să-i egaleze rezultatele?
Nu știu cine ar putea să-l egaleze deocamdată pe Gheorghe Bozga. Concurența produce emulație, însă depinde și de Bozga însuși dacă se va lăsa ajuns sau întrecut. E mult mai greu să menții ceva, decât să ajungi o dată în vârf.
            Se poate face în 2008 o carieră din tenisul de masă? Merită pentru tineri practicarea acestui sport?
Nu cred că se poate face astăzi, decât excepțional, o carieră de jucător din tenisul de masă. Cariera însemnând pentru mine o profesie din care să mă întrețin pe mine și familia.
            E sprijinit financiar tenisul de masă în România? Dacă da, la ce nivel, comparativ cu țările din Occident?
În prezent tenisul de masă în România nu este sprijinit suficient. Există niște vârfuri, și la fete și la băieți, doi antrenori Bozga și Băcioiu, dar nu există masa de jucători, nu sunt suficiente cluburi, nu există o divizie națională (ceea ce ar interesa cluburile) și nu există suficientă propagandă pentru acest sport. De asemenea, materialele sportive necesare, paletele cu toate fețele (softurile și sandwiciurile) acestea moderne sunt foarte scumpe și nici nu se găsesc în magazinele sportive din țară. Fac rost de ele sportivi de vârf, care le vând apoi la…  muritorii de rând.
În țările occidentale situația este diferită. Aici sunt sponsori, patroni îndrăgostiți de acest sport, care își fac câte o echipă: cumpără 2 chinezi, 1 coreean și pot deveni peste noapte campioni naționali. Baza e foarte mare, mai ales în Germania. Numai la Campionatele Mondiale de old-boys din Australia au fost 400 de participanți din Germania. Noi nu avem în toată țara atâția jucători. La nivel mediu se joacă de către mulți foarte bine. Dar această masă mare își plătește singură și drumul la concursuri, și taxele de înscriere la competiții, si cele de membru în vreun club.
            Ce sfaturi le-ați da celor care sunt la început de drum în tenisul de masă?
Începătorilor le-aș indica să iubească acest sport, să persevereze în practicarea lui, să-și caute câte un model de jucător adecvat stilului lor (acum există casete video cu jucătorii buni), să încerce să ”fure„ tenis de masă de la cei mai buni și să asculte de indicațiile antrenorilor. Desigur că în această fază ei sunt avizați la ajutorul părinților.
Le doresc succes sportivilor români, atât la Olimpiadă, cât și în toate competițiile care urmează și mă bucur din suflet că Bistrița e ”fruncea„!