„Unii jucători nu pot mai mult, nu sunt supervalori. N-avem determinare, atitudine, sunt nemul-țumit de prestația lor”, acestea erau cuvintele lui Ioan Ovidiu Sabău în multe dintre declarațiile susținute în special la înfrângeri. ”Singurul vinovat sunt eu, n-am reușit să-i capacitez pe jucători”, a spus Șumudică la finalul partidei pierdute duminică la Pitești, după ce de multe ori repetase că are ”jucători cu vână în instalație, cu determinare, cu tot ce le trebuie pentru a alcătui o echipă mare”.
Diferența dintre cele două genuri de declarații poate fi cheia meciurilor mai bune ale lui Șumudică față de Sabău. Aceeași jucători – Albuț, Ciucă, Băjenaru, Petre sau Hora – zburdă acum pe teren, după multe meciuri în care au părut inhibați și speriați. Moțul le turna plumb în ghete, în timp ce Șumudică le dă aripi. E greu de spus cine i-a antrenat mai bine, cine i-a învățat mai multe. Cert e că Șumi le-a redat plăcerea de a juca, dispărută aproape total pe vremea lui Sabău, ba și mai mult în cea a lui Halagian. Genul de antrenor care își ceartă mereu jucătorii, care e nemulțumit permanent de prestația lor, care dă vina pe ei la înfrângeri și nu e niciodată răspunzător de eșecuri, a fost contraproductivă mai ales la o echipă mică așa cum e Gloria. Lauda, aprecierea, vorba bună și asumarea insucceselor nu poate decât să creas-că moralul unor jucători, care nu sunt superfotbaliști – așa cum bine zicea
Sabău, dar care trebuie să primească măcar dreptul de a se visa eroi pe gazon. Sabău era un introvertit, mereu uricios, încrezut și arogant, cerea miliardul pe lună și arăta un joc urât, la bătaie și fără rezultate. Șumudică e un fost fotbalist ce n-a făcut parte din generația de aur, dar a acumulat destulă experiență în teren, o fire deschisă, fără fițe, cu pretenții rezonabile și un joc spectaculos, cu bune rezultate deocamdată. Între cei doi e o distanță mare în acest moment. Eu știu bine în favoarea cui.
Ultimele comentarii