Dor de ţară

Bistriţeanul Radu Negulescu a fost unul dintre cei mai mari jucători de tenis de masă din România. A plecat în Germania în anii de glorie ai comunismului, plecare pe care o consideră ca o trădare de ţară, pe care nu şi-o va ierta niciodată. A profesat ca medic ginecolog până anul trecut, având cabinetul său propriu. Şi-a schimbat numele în Johann R. Wolf “pentru o mai bună încadrare în societatea germană”. Recent ne-a descoperit site-ul pe internet şi ne-a scris un mesaj. A fost suficient pentru a-l contacta şi a-i propune un interviu.

RADU NEGULESCU
- carte de vizită -

*          S-a  născut la 22 martie 1941, la Bistriţa, primul copil în familia doctorului ginecolog Jean

*          Urmează clasele elementare, gimnaziale şi primele două de liceu la Şcoala Medie Mixtă Bistriţa (Colegiul Naţional “Liviu Rebreanu” de azi) – pentru ca ultimii doi să-i urmeze la Cluj, fiind transferat aici pentru a juca şi fotbal la Ştiinţa Cluj, şi tenis de masă de performanţă la Progresul, apoi CSM Cluj (1957).

*          Joacă fotbal la juniorii Ştiinţei Cluj, ajunge în lotul seniorilor, dar abandonează fotbalul în favoarea tenisului de masă şi a studiului, devenind student la Medicină, după două încercări nereuşite (dosarul său era „pătat” de cabinetul particular avut de tatăl său la Bistriţa)

*          Palmares:
-           de cinci ori campion naţional de juniori
-           câştigător al Criteriului European al juniorilor (Constanţa, 1959)
-           vicecampion european, în 1960 (considerată cea mai bună performanţă individuală a sa)
-           campion balcanic în 1964, în proba de dublu băieţi (cu Dorin Giurgiucă)
-           campion balcanic în 1966 în proba de dublu mixt (cu Carmen Crişan)
-           campion balcanic în proba de dublu băieţi (cu A. Rethi)
-           de 5 ori câştigător al Cupei Campionilor Europeni cu CSM Cluj – în 1961, 1964, 1965, 1966, 1967 şi în 1963 locul II
-           campion naţional cu echipa CSM – de 11 ori (1959-1969)
-           campion naţional de seniori în proba de simplu în 1959, 1961, 1962, 1964, 1966, 1967
-           campion naţional în proba de dublu băieţi, în 1961, 1962, 1963 şi 1964 (cu Adalbert Rethi); 1967 şi 1968 (cu Dorin Giurgiucă)
-           campion naţional în proba de dublu mixt în 1964 (cu Maria Alexandru)
-           în mai mulţi ani, în primii 10
sportivi ai regiunii Cluj
-           maestru al sportului

*          s-a stabilit în Germania din 1981
*          are doi copii şi doi nepoţi, unul în vârstă de 5 ani, iar celălalt de 7 luni

            Ce face şi cu ce se ocupă acum bistriţeanul Radu Negulescu?
Radu Negulescu este, de la 1 ianuarie 2007, pensionar. Până la 66 de ani am profesat ca medic ginecolog cu cabinet propriu în oraşul Pulheim, situat între Köln şi Düsseldorf. Acum scriu o carte: „Amintiri“ din sport şi din viaţa medicală. Pe plan sportiv joc foarte des golf şi iarna schiez.
            Ce legături mai aveţi în prezent cu tenisul de masă?
Sunt membru în Clubul Swaythling, din care fac parte numai foşti participanţi la cel puţin 3 campionate mondiale în calitate de jucători, antrenori sau căpitani. Plătesc o cotizaţie de aproximativ 30 de euro pe an şi primesc un ziar informaţional. La marile concursuri Clubul invită 10 membri. Cu o astfel de invitaţie am participat la campionatele mondiale de old-boys în Australia, prin 1992-93. Dar, în principiu, pot spune că din 1983 nu m-am mai antrenat, jucând numai ocazional. Ceva nostim: am câştigat în vara lui 2007 un campionat de plajă în Mexico!

“Plecatul din România era ca o boală molipsitoare”

            De ce şi când aţi ales Germania? Vreţi să vă mai întoarceţi în România?
Am plecat în Germania în 1981. De ce ? E greu de spus, pentru că mie şi familiei mele nu ne-a lipsit nimic. Aveam o meserie bună, fiind medic primar şi şef de lucrări, doctor în ştiinţe medicale la Clinica de Ginecologie II din Cluj-Napoca şi eram primul şi singurul din ţară care făcea diagnostic ecografic, fiind totodată şi pionierul metodelor de diagnostic prenatal al malformaţiilor fetale. Aveam un nume, prin trecutul sportiv, soţia mea era şefa unei farmacii, aveam doi copii sănătoşi şi o casă foarte frumoasă.
Politica nu mă deranja pentru că tot ce se spunea intra pe o ureche şi ieşea pe alta, iar cu aplaudatul ne obişnuiserăm cu toţii.
Erau multe lipsuri în acea vreme, pe care însă nu le-am resimţit. Cred că decisivă a fost părerea soţiei mele, care considera că pentru copii e mai bine să plecăm, să aibă o perspectivă de viitor. Tatăl meu, fiind de origine germană, am crezut că ne vom împământeni rapid în Germania.
Plecatul din România era  ca o boală molipsitoare. Oameni cu meserii în centre universitare, cu locuinţe, maşini, doctorate considerau că următorul pas în afirmarea eu-lui, a urcării pe scara socială era plecarea din ţară. Nu au plecat necăjiţii care stăteau la
cozi, ci cei cărora le-a mers relativ bine, din diferite motive şi nu toate serioase. Din păcate, suntem ţara din est cu cei mai mulţi intelectuali fugiţi!!!
Dar rolul intelectualului este să fie alături de poporul lui, şi la bine, şi la rău. Sub acest aspect, consider plecarea mea din ţară ca o trădare pe care nu am să mi-o iert niciodată. Trădare nu faţă de partid, ci faţă de ţară, de steag şi imnul ce mi s-a cântat pe podiumurile de premiere din lume. Nu este nici un pic de farseurism în aceste gânduri şi nu mă exprim aşa pentru că mi-ar merge prost în Germania. Eu am rămas foarte legat de ţară şi vin aproape în  fiecare an, chiar 3-4 săptămâni. Vin la mormântul tatălui meu şi al bunicilor, la Bistriţa. Acum nu m-aş mai întoarce definitiv. Şi în România lumea s-a schimbat foarte mult. Spaţiul mioritic a cam dispărut şi banul este cel care dirijează viaţa şi la voi, ca şi la noi. Asta strică omul.
            Sunteţi unul dintre cei mai mari sportivi pe care i-a dat Bistriţa de-a lungul timpului. Care consideraţi că e cea mai importantă performanţă obţinută şi care este secretul reuşitei ca sportiv?
Cred că cea mai importantă performanţă a fost obţinerea celor două locuri II la Campionatele Europene de la Zagreb din 1960, la simplu băieţi şi dublu mixt alături de multipla campioană mondială Angelica Rozeanu. Secretul reuşitei ca sportiv este, desigur, polivalent. Mai întâi trebuie să fie ceva talent, apoi foarte multă muncă, ambiţie, perseverenţă, voinţă, renunţări, antrenori compleţi (nu numai tehnicieni, ci şi pentru condiţie fizică individualizată şi cu cunoştinţe de psihologie sportivă), profesionalism şi o anumită conjunctură, şansă, dacă vreţi.

“Pe vremuri, unii sportivi erau preocupaţi mai mult de bişniţă”

            Aţi câştigat bani din sport? Era sportul o afacere pe vremea aceea?
Am fost în loturile naţionale (juniori şi seniori) din 1956 până 1968, bani nu s-au putut câştiga. Cred că pentru locul II la Europene am primit 1.500 de lei (o jumătate de salariu mediu pe vremea aceea), iar pentru cele 5 Cupe ale Campionilor Europeni nu am luat nici un schwantz. Erau însă ajutoare în bonuri de masă, ca indemnizaţie de efort, erau plecările peste hotare, uneori echipamente gratis. Din păcate, ca urmare a diferenţelor sociale între lagărul comunist şi cel capitalist, sportul a devenit pentru mulţi o afacere, în sensul că mulţi sportivi s-au apucat să facă bişniţă, practic contrabandă. Se duceau în vest băuturi tari, timbre, piper etc. şi se aduceau de acolo ciorapi de damă, fâşuri, pantaloni supraelastici, cărţi de joc, inele de aur, etc. Aceasta explică de multe ori şi fluctuaţiile de formă ale unor jucători care erau, pe perioada concursurilor, preocupaţi să-şi vândă şi să cumpere marfa. Cam aceleaşi afaceri se făceau şi în deplasările din ţările socialiste.

“Nu mai există sport de masă în România”

            V-a afectat cu ceva regimul comunist? Credeţi că e mai bine acum pentru sportivii români decât înainte de ‘89? Au avut de suferit rezultatele sportivilor români odată cu trecerea la democraţie?
Regimul comunist nu m-a afectat mai mult decât pe alţi cetăţeni. Bunicul din partea mamei a fost închis, casa şi pământurile luate, cel din partea tatei a fost schimbat din funcţia de mecanic şef la uzina electrică din Ploieşti, eu am căzut doi ani la examenul de admitere la medicină, deşi eram deja campion european de juniori, numai pentru că tatăl meu avea cabinet particular. Am fost însă o generaţie care a crescut sub un idealism lozincar, diferenţele dintre teoria societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi aplicarea lor practică fiind uriaşe.
Am fost educaţi, însă foarte uman: că toţi oamenii sunt egali indiferent de sex, religie, naţionalitate, culoare şi numai în Vestul „democratic“ mi-am dat seama că, eventual, trebuie să-ţi fie ruşine dacă eşti turc, ca să nu mai vorbim de culoarea pielii. Deci, din punct de vedere etic, eram cu educaţia noastră deasupra occidentalilor.
Cred că sportul în general, atât cel de masă, cât şi cel de performanţă, a avut mai mult sprijin înainte de ‘89 decât acum. Aceasta se vede prin rezultatele mai slabe la aproape toate ramurile sportive ale sportivilor, nu numai din România, ci din alte ţări fost-socialiste, inclusiv Rusia şi fosta RDG. Acum singura şansă a unor sportivi care doresc marea performanţă este să găsească câte un sponsor îndrăgostit de sportul respectiv şi care să le poată finanţa toată pregătirea. Sport de masă se pare că nu mai există. Dacă cineva vrea să facă sport, atunci poate să facă pe cont propriu. E democraţie!
            A existat un moment aparte în viaţa de sportiv? Aţi pus vreodată viaţa de sportiv înainte de cea personală?
Momentul cel mai deosebit, şi poate şi cel mai inconştient, deoarece numai mai târziu am conştientizat ce am realizat, a fost câştigarea locului I la Campionatele Internaţionale ale Belgiei, exact de ziua mea de naştere, 22 martie 1960, când împlineam 19 ani, la prima deplasare cu lotul de seniori în Vest.
Nu am considerat niciodată sportul ca pe o meserie, ci ca pe un hobby. Am vrut, în ordine, să fiu birjar, ordonanţă, istoric, iar apoi numai medic, fără să fiu forţat de acasă să continui tradiţia familiei. Am făcut sport de plăcere, tot îndrumat de acasă. Am ajuns la tenis de masă iniţial, după o demonstraţie văzută prin 1947 la Casa Poporului din Bistriţa, făcută de aşii de pe atunci veniţi de la Bucureşti şi Cluj. Apoi, întâmplarea şi relaţiile au jucat şi ele un rol, pentru că am ajuns într-un cantonament de juniori. Poate că, dacă nu cădeam la facultate doi ani la rând, nu aş fi ajuns în lotul de seniori.
Nu am renunţat la nici un examen pentru un concurs sportiv, dar am renunţat la multe petreceri şi distracţii pentru un scop sportiv.
Ce are în comun sportivul cu medicul? Cum s-au completat cele două pasiuni în cazul lui Radu Negulescu?
Atât cu medicina, cât şi cu sportul am trăit de mic. Tatăl şi unchiul meu (fratele mamei)  m-au îndrumat spre sport în general. Tata fiind medic (şi unul deosebit) aveam medicina în casă. Deci nu mi-a fost de loc greu să continui acest dualism şi în anii care au urmat.
În cei doi ani în care nu intrasem la facultate, deşi terminasem liceul printre primii, am avut un program foarte spartan, dar efectuat fără greutate: din ianuarie până în octombrie, când se dădea următoarea admitere, în fiecare zi erau cel puţin 5 ore de învăţătură, seara de la 6 la 9 antrenament de tenis de masă, de două ori pe săptămână de la 15 la 17 antrenamente de fotbal la Ştiinţa Cluj - juniori şi de două ori pe săptămână antrenamente de baschet, tot la Ştiinţa-juniori. S-a întâmplat să joc duminica meci de divizie la ping-pong în Cluj şi să fiu dus cu o motocicletă ca să joc meciul de fotbal la Câmpia Turzii. Vremuri frumoase...
În timpul facultăţii şi apoi ca tânăr medic lucrurile au decurs la fel de armonios. Dificultăţi am întâlnit numai de la fostul rector, profesorul Fodor, un bun medic şi dascăl care, deşi era ginerele lui Haţieganu, era un antisportiv declarat.
Sportul aduce în viaţă, în meserie, anumite atribute de care fiecare om are nevoie. Lupta pentru victorie e o luptă şi pentru viaţa omului. Înfrângerea e ca şi un caz pierdut. Trebuie să înveţi să le suporţi pe amândouă.

“Tatăl meu a înfiinţat maternitatea din Bistriţa”

            Care a fost idolul pe care l-aţi urmat în viaţă?
Modelul meu în viaţă a fost tatăl meu, care a fost aproape jumătate de secol şeful maternităţii din Bistriţa, pe care a şi înfiinţat-o şi care a desfăşurat o muncă de o deosebită calitate, în ciuda unor condiţii empirice de lucru.
            A fost un moment în care aţi ales tenisul de masă în detrimentul fotbalului? De ce? Aţi alege şi a doua oară acelaşi sport?
Rămânerea mea la tenis de masă s-a făcut printr-o înţelegere a celor două federaţii. A fost un “deal”: dezlegarea lui Octavian Popescu de la CFR Bucureşti la Ştiinţa versus rămânerea lui Negulescu definitiv la tenis de masă. Mai târziu, antrenorul Teaşcă, ce venise la Cluj, a încercat să mă readucă în lumea fotbalului. Eram însă la ping-pong deja prea departe...
Tenisul de masă este un sport foarte frumos, mai ales la un anumit nivel şi între anumiţi adversari. Acum nu l-aş mai alege, cu tot regretul, pentru că nu i se dă importanţa cuvenită nici de către spectatori, nici de către medii. Câte articole apar despre tenis de masă într-un ziar de circulaţie? Ce premii se dau la concursuri mari? Pe de altă parte, volumul de antrenament pentru marea performanţă este foarte mare.
            Credeţi că românii şi bistriţenii au apreciat cum se cuvine rezultatele pe care le-aţi obţinut? Ce părere aveţi de cartea prof. Vasile Jimboreanu, în care este inclusă şi viaţa dvs.?
Cred că în general în ţară, inclusiv în Bistriţa, m-am bucurat de multă simpatie şi popularitate, mai ales pentru că eram un jucător ofensiv şi recunosc că eram uneori furat de spectacol. Titlurile de Maestru al sportului şi de Maestru emerit, ca şi nominalizarea printre primii şaisprezece sportivi ai ţării în 1959 (locul I - Iolanda Balaş) dovedesc o recunoaştere a valorii. Apoi au apărut şi timbre cu echipa CSM Cluj de 5 ori câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni. Cred că încă nici o echipă românească, la nici o altă disciplină nu a obţinut un asemenea rezultat!!! Cartea profesorului Jimboreanu am primit-o de la domnul Sănduţă. Am citit cu plăcere atât paginile referitoare la mine, cât mai ales privind alţi sportivi deosebiţi din Bistriţa, care au făcut şi carieră universitară, ca domnul Gagea. Consider un noroc pentru Bistriţa şi bistriţeni că există un domn Jimboreanu care se ocupă de istoria sportivă a oraşului într-un mod aşa de profesionist.
            Credeţi că s-au schimbat multe în tenisul de masă din ziua de azi? Cum priviţi rezultatele sportivilor bistriţeni de acum?
Tenisul de masă actual este mult schimbat faţă de „vremea mea“. Mai întâi regulamentul, apoi diametrul mingilor şi se pare că şi înălţimea fileului. Apoi jocul are tendinţa să trăiască din servicii cu efect, urmate de lovituri decisive imediate, pe linia-serviciu şi atac la fileu de la tenis. Mingile spectaculoase sunt deosebite, dar rare, pentru că nu se ţine mingea în joc. Pentru neiniţiaţi foarte multe meciuri sunt de aceea neatrăgătoare.
Nu i-am prea văzut la lucru de jucătorii români în ultimii ani. Mi-a plăcut Şteff, pe care am văzut-o la Campionatele Europene de la Bremen, când a ocupat locul II. Apoi i-am văzut la TV la Europenele de la Belgrad pe Crişan şi pe Creangă. Pe ceilalţi nu i-am văzut şi nici nu-i cunosc, din păcate. La fotbal urmăresc şi mă  bucur de cum se prezintă Gloria, deşi ar putea mai mult căci... prune sunt destule! Acesta este un apropo la faptul că pe vremuri, când şi tatăl meu era în conducere, se vindeau prune ca să se cumpere jucători şi nu numai jucători...

“Nu ştiu cine ar putea să-l egaleze pe Gheorghe Bozga”

            Ce credeţi că va face Adrian Crişan la Olimpiadă?
Orice campionat în China are alte condiţii de desfăşurare decât unul normal, mai ales la tenis de masă, unde chinezii domină lumea. Dacă Crişan ajunge în primii 32 sau în primii 16, va fi deja un rezultat foarte bun. El are un joc foarte bun şi teoretic poate învinge pe aproape oricine. Depinde de ce tragere la sorţi are.
            Credeţi că meritul antrenorului Gheorghe Bozga este decisiv în rezultatele acestor sportivi?
Pe Ghiţă Bozga îl cunosc foarte puţin, el era puşti când venise la juniori, la noi, la CSM-Cluj. Accidentul pe care l-a avut ne-a privat de un talentat şi de un bun jucător. Am regretat cu toţii ce i s-a întâmplat. Ştiu însă de la Şerban Doboşi că este un antrenor de nădejde, muncitor, didact, cu un ochi bun în selecţionarea talentelor şi că foloseşte metode moderne de antrenament. Rezultatele pledează pentru el.
            Sunt antrenori care să vină din urmă, care să reuşească cel puţin să-i egaleze rezultatele?
Nu ştiu cine ar putea să-l egaleze deocamdată pe Gheorghe Bozga. Concurenţa produce emulaţie, însă depinde şi de Bozga însuşi dacă se va lăsa ajuns sau întrecut. E mult mai greu să menţii ceva, decât să ajungi o dată în vârf.
            Se poate face în 2008 o carieră din tenisul de masă? Merită pentru tineri practicarea acestui sport?
Nu cred că se poate face astăzi, decât excepţional, o carieră de jucător din tenisul de masă. Cariera însemnând pentru mine o profesie din care să mă întreţin pe mine şi familia.
            E sprijinit financiar tenisul de masă în România? Dacă da, la ce nivel, comparativ cu ţările din Occident?
În prezent tenisul de masă în România nu este sprijinit suficient. Există nişte vârfuri, şi la fete şi la băieţi, doi antrenori Bozga şi Băcioiu, dar nu există masa de jucători, nu sunt suficiente cluburi, nu există o divizie naţională (ceea ce ar interesa cluburile) şi nu există suficientă propagandă pentru acest sport. De asemenea, materialele sportive necesare, paletele cu toate feţele (softurile şi sandwiciurile) acestea moderne sunt foarte scumpe şi nici nu se găsesc în magazinele sportive din ţară. Fac rost de ele sportivi de vârf, care le vând apoi la...  muritorii de rând.
În ţările occidentale situaţia este diferită. Aici sunt sponsori, patroni îndrăgostiţi de acest sport, care îşi fac câte o echipă: cumpără 2 chinezi, 1 coreean şi pot deveni peste noapte campioni naţionali. Baza e foarte mare, mai ales în Germania. Numai la Campionatele Mondiale de old-boys din Australia au fost 400 de participanţi din Germania. Noi nu avem în toată ţara atâţia jucători. La nivel mediu se joacă de către mulţi foarte bine. Dar această masă mare îşi plăteşte singură şi drumul la concursuri, şi taxele de înscriere la competiţii, si cele de membru în vreun club.
            Ce sfaturi le-aţi da celor care sunt la început de drum în tenisul de masă?
Începătorilor le-aş indica să iubească acest sport, să persevereze în practicarea lui, să-şi caute câte un model de jucător adecvat stilului lor (acum există casete video cu jucătorii buni), să încerce să „fure“ tenis de masă de la cei mai buni şi să asculte de indicaţiile antrenorilor. Desigur că în această fază ei sunt avizaţi la ajutorul părinţilor.
Le doresc succes sportivilor români, atât la Olimpiadă, cât şi în toate competiţiile care urmează şi mă bucur din suflet că Bistriţa e „fruncea“!

Cuvinte cheie: radu negulescu,

Acest articol a fost vizualizat de 602 ori