Antrenorul, figura centrală în sport

Omul este în fruntea regnului animal pentru că este de departe cea mai perfectabilă ființă și de aici do-minatorul mediului în care trăiește.

Conducerea procesului de formare și perfecționare în societatea umană, conform experienței milenare, revine educatorului. Deci ceea ce se va întâmpla în viitor depinde de calitatea muncii formatorului de azi, fie că-i spune educatoare, pedagog, învățător, teacher sau mai nu știu cum.

Cultura corporală, sportul, un domeniu de vârf al edificării perso-nalitații umane, are numeroase exemple de îndrumători celebri. Dar fotbalul, prin imensul interes social, a dat și dă în continuare exemple eclatante. Îmi vin în minte pentru moment două mari exemple: Helenio Herrera și Matt Busby. Primul a clădit temelia gloriei lui Inter Milano. Al doilea pe cea a lui Manchester United. Cand aceștia au dispărut, pentru o vreme cele două cluburi au căzut în umbră.

O altă generație, cea contemporană, numita de UEFA stăpânii filozofiei fotbalistice, a dus mai departe performanța la marile cluburi.

Numele lor s-au impus prin multe performanțe dar sunt recunoscuți azi în bună parte în asociere cu cluburile (reprezentativele naționale) cu care și-au adjudecat răsunătoare titluri. Cine n-a auzit de nume precum Alex Ferguson (Manchester United), Arsene Wenger („Visele antrenorului reflectă sănătatea echipei”), Louis van Gaal (AFC Ajax) ”“ „nu judec antrenorul numai prin prisma rezultatului, studiez filozofia lui și evaluez relația lui cu jucătorii”.

Rafael Benitez (Valencia, Liverpool ”“ „antrenorul poate fi va-loros doar dacă este creator de noi soluții și de examinare a noilor proceduri”), Giovani Trapattoni (învingător la CM cu Italia ”“ „în timp ce la club eram un sculptor, cu echipa națională sunt un mixeur pentru a obține cel mai bun potențial”).

Rinus Michels (Ajax-Olanda) ”“ spunea „eram concentrat pe cele mai înalte rezultate prin exersarea formulei care-i determină pe adversari să greșească”. Carlos Alberto Parreira (antrenor în patru turnee finale cu reprezentative diferite) exclama: „indiferent de etnie, iubesc briliantele!”
Luis Felipe Scolari (antrenorul marii echipe a Braziliei) ne lasă siderați în fața afirmației: „Toate sunt simple, nu trebuie complicate, pentru că fotbalul e un simplu joc.”

Marcello Lippi are o abordare surprinzătoare: „eu fac ca fiecare jucător să se simtă util, dar nu indispensabil! Antrenorii au relații dificile cu marii atacanți, dar la finele carierei lor recunosc că antrenorii au avut dreptate.”

Fabio Capello are o abordare în filozofia sa de genul: „pe când un jucător gândește la pregătirea și odihna sa, antrenorul are tot timpul o preocupare mentală afectată întregii echipe. De succesul acestei gândiri veți avea parte de statutul de leadership.”

Jose Murinho, portughezul colecționar – și acasă, și în Anglia, și acum la Inter – de mari trofee, este „omul zilei”: „trebuie să avem o filozofie clară pentru a putea ști ce vrem și cum se poate parveni acolo.”

În sfârșit, de la Mircea Lucescu am reținut recent o maximă: „nu poate fi campioană a României o echipă fără români!”

Indubitabil toate aceste ilustre nume, la care obligatoriu se atașează și altele din alte sporturi, demonstrează că sunt figuri centrale, mulți întemeind adevărate școli sau repetând performanțele de prim plan la timpuri diferite cu echipe de club sau cu diverse reprezentative na-ționale.

„Cine vrea să ajungă pe munți nu se oprește pe dealuri” spune un vechi proverb mexican. Aviz foștilor jucători (sportivi) care vor să facă o carieră-n sport”¦